Sunt poeți care dau impresia că își scriu foarte ușor textele, rima curge ca dintr-un imens depozit de rime, sensurile apar de niciunde, din combinații paradoxale, imprevizibile, surprinzătoare. Un poet din această categorie este Spiridon Popescu, ale cărui texte sunt „folclorizate“, sunt cîntate de folchiști, recitate de actori importanți. Un poem precum Doamne, dacă-mi ești prieten, de exemplu, și-a pierdut autorul pe drum și acum circulă „la liber“, adesea la categoria „cu autor incert“.
Poezia lui Spiridon Popescu, din volumul Ferice de cel orb, ca și în volumele precedente, de altfel, se bazează pe răsturnarea spectaculoasă a perspectivei, cititorul, prin definiție „leneș“, primește soluții gata formulate care îi țin atenția trează: „M-am aruncat în mine îmbrăcat,/ Fără să știu ce lac adînc e-n mine -/ Puteam fi tras la fund și înecat/ De nu-notam, probabil, foarte bine.// Lacul acesta îmi părea ciudat,/ Nu pricepeam deloc de unde vine;/ Abia tîrziu aflai cum s-a format:/ Plouase peste lume cu suspine.// Și, cum lăuntrul meu era mai jos/ Decît lăuntrurile-nvecinate,/ În el s-au adunat, vijelios,/ Toate pîraiele învolburate“ (Și cum lăuntrul meu). Există un crecendo care potențează „ideația“ cititorului, tehnicile de accelerare sunt simple sau sunt selectate și oferite ritmic trăsături din ce în ce mai explicite și care resping realitatea din domeniul sensibilului în cel al inteligibilului: „Ieri, pe la ora zero și ceva,/ A fost spitalizat un fulg de nea./ Căzuse din văzduh și-și fracturase,/ Lovindu-se de pomi, mai multe oase…“.
Cum înțelesul poeziei sale rămâne, în mare, mereu același și anume, comuniunea cu lumea și cu natura văzută cu un ochi ingenuu, ceea ce rămîne analizei critice este evidențierea unor motive, a unor materii, a unor tendințe, prin care s-ar putea defini universul imaginar/ imaginat al poetului. Elementele unei naturi primare, care evoluează în mai toate anotimpurile după reguli prestabilite, domină simbolic poezia lui Spiridon Popescu, marcînd tensiunea ființei care aspiră spre purificare și elevație morală: „Au trimis Toamna să ruginească frunzele plopului/ Dar, cum nu era niciun pic de lumină,/ Toamna a confundat frunzele plopului/ Cu sufletul meu“; sau: „Aflai de la zăpezi că nemurirea/ Vine de undeva, din albul lor,/ Și-mi ridicai atunci o casă-n munte,/ Să-mi ningă mai tot anul în pridvor“. Dacă Spiridon Popescu ar fi pus să formuleze știri dintr-un univers paralel, ar fi destul de derutat, dar și incitat, cititorul de poezie, care ar ciuli imediat urechile: „Pasărea își ieșise din minți -/ cînta cîntece interzise de pădurar“; sau: „Va veni vremea/ Cînd noi vom locui cerul și Dumnezeu pămîntul“. Imaginația acționează ca un instrument de sondare a lumii văzute și mai ales nevăzute, aparența este depășită de o curiozitate investigatoare care ajunge să vadă tragedii de negîndit: „Nimeni nu știe ce s-a întîmplat./ Cert e că Dumnezeu s-a sinucis -/ A fost găsit de Petru, agățat/ De creanga mărului din Paradis…“.
Anecdoticul, când nu cedează facilității, provoacă surîsul sau chiar rîsul cititorului, luat prin surprindere de soluția poetică găsită, una dintr-o panoplie a (prea-) domesticului, care surprinde prin (fireasca) inadecvare: „Întors dintr-o bătălie mai lungă,/ Împăratul/ N-o mai recunoscu pe-mpărăteasă.// În lipsa lui,/ Aceasta își pusese, în locul coroanei,/ Bigudiurile“. Există, însă, o silogistică a amărăciunii în poezia lui Spiridon Popescu, efect al unei înțelegeri calme a trecerii și extincției, numai că viața și nemurirea, dominate de implacabil, se regăsesc într-o zonă în care conflictul dintre ele se topește în umor: „M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău./ Voiam să mor. Nu cred c-am reușit:/ Deși mi-au scotocit întregul Eu/ Cadavrul încă nu a fost găsit“. Poetul este cînd bufon, cînd purtător de mesaj divin, cînd depozitarul iubirii în formula sa inițială, nepervertită de mundan, cînd salvatorul fulgului de nea, cînd Don Quijote, cînd Sancho Panza. Poetul Spiridon Popescu îl învață/ reînvață, direct sau indirect, pe cititorul de azi, derutat de poetici, de depoetizarea vieții noastre cotidiene, să iubească (și să accepte!) poezia.