Oliver Jens Schmitt – istoric elvețian stabilit în Austria – a ajuns pe mai multe căi la temerara sa încercare de sinteză a istoriei Bisericii Ortodoxe Române în secolul XX și în primele decenii ale veacului nostru. De fapt, profesorul de la Universitatea din Viena surprinde cu multe nuanțe parcursul complicat al ortodoxiei autohtone de la Marea Unire și până în zilele noastre (ultimul subcapitol al cărții se intitulează chiar Biserica Ortodoxă Română în 2023 și este o interpretare pătrunzătoare a recensământului din 2021-2022 și a ultimelor sondaje de opinie care măsoară încrederea în instituții, inclusiv în Biserică – pp. 395-397). Premisele studierii istoriei recente a Bisericii Ortodoxe Poliglot, cunoscător al celor mai multe dintre limbile vorbite în Europa de sud-est și aspirând să învețe și armeana veche, Oliver Jens Schmitt a vădit o capacitate intelectuală și istoriografică impresionantă. Interesul său științific s-a concentrat asupra spațiului bizantin, postbizantin, dar și asupra Balcanilor în epoca post-imperială (facem referire la una dintre precedentele lucrări ale sale traduse și în limba română – Oliver Jens Schmitt, Balcanii în secolul XX. O istorie postimperială, traducere din germană de Irina Manea şi Andrei Pogăciaş, Editura Humanitas, Bucureşti, 2021, 384 pag.). În paranteză fie spus, dovedind ignoranță sau rea-credință, detractorii săi din România s-au grăbit să emită teorii conspiraționiste pornind de la o așa-zisă nestatornicie istoriografică a profesorului de la Universitatea din Viena, urmată de o concentrare „obsesivă“, suspectă, asupra istoriei contemporane a ortodoxiei autohtone. În fapt, constrâns și de rigorile sistemului academic din spațiul germanofon, dar și impulsionat de propria sa curiozitate academică, O.J. Schmitt a abordat cu multă probitate științifică teme de istorie medievală (albaneză), precum și subiecte de istorie contemporană (românească). Mai trebuie spus că, pe când lucra la biografia „Căpitanului“ Corneliu Zelea Codreanu, Oliver Schmitt a ajuns inevitabil și la subiectul sensibil al aderenților/simpatizanților Mișcării Legionare din rândurile clerului ortodox. De aici a decurs și una dintre întrebările de cercetare pe care le formulează Schmitt: este preoțimea Bisericii Ortodoxe (sau o parte a ei) mai degrabă tentată să se împace cu mișcările/regimurile autoritare/totalitare decât cu democrația de tip liberal, occidental? Este, de fapt, și una dintre întrebările sugerate într-un alt volum de referință: România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie (Editura Humanitas, Bucureşti, 2018). Oliver Schmitt pornește de la premisa că Biserica Ortodoxă Română (BOR) este una dintre puținele instituții care au supraviețuit tuturor sistemelor politice, fie ele democratice, fie autoritare sau totalitare, reprezentând astfel un element esențial de continuitate în societatea românească (p. 9). Astfel, trecutul recent al Bisericii (cu cler, enoriași, structuri instituționale etc.) devine un subiect demn de analizat, o temă de cercetare cu atât mai legitimă cu cât: „în România există o tradiție limitată a dezbaterii științifice privitoare la istoria Bisericii majoritare. Mulți intelectuali de marcă au văzut în Biserică o piatră de temelie a identității naționale, mulți politicieni importanți au considerat-o un partener-cheie în consolidarea puterii, iar BOR însăși nu a manifestat în niciun moment din istoria sa vreun interes pentru o cercetare științifică și obiectivă a trecutului ei“ (p. 10). Principalele teme ale cărții Schmitt insistă de mai multe ori pe parcursul volumului asupra faptului că BOR trebuie privită în primul rând ca una dintre instituțiile pe care s-a sprijinit statul român modern. În același timp, autorul are o perspectivă nuanțată definind diferiții actori, tabere și interesele variate din interiorul Bisericii. Pe lângă patriarhi, episcopi, ierarhi în general, apar în carte „eretici tolerați“ precum A.C. Cuza, preoții legionari, gânditorii ortodoxiști, intelectuali precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic, laicii, clerul inferior etc. Ortodocșii sunt înfățișați inclusiv prin prisma conflictelor cu stiliștii (vechii-calendariști), greco-catolicii, romano-catolicii, dar și cu comunitățile evanghelice (neoprotestante). Cele cinci capitole ale volumului vădesc faptul că nicio temă sensibilă nu este evitată; prin urmare, cititorul va regăsi în carte subiecte precum: ispitele politice ale Bisericii în perioada interbelică; BOR și Mișcarea Legionară; chestiunea Maglavitului; raporturile Bisericii cu regimurile de extremă dreapta dintre 1938 și 1944; patriarhul Miron Cristea și capcanele marii politici; raportarea față de antisemitism; BOR și Șoahul (Holocaustul); implicarea ierarhiei în suprimarea Bisericii Române Unite; relația cu Biserica Ortodoxă Rusă, „Apostolatul social“ al patriarhului Justinian Marina; participarea BOR la „Lupta pentru pace“ de inspirație sovietică; înfeudarea diplomației ecleziastice față de politica externă a statului comunist; servilismul față de regimul N. Ceaușescu etc. Contrastul cu scrisul istoric oficial ortodox – „aseptizat“ și dezvoltând un soi de limbă de lemn teologicoistoriografică – este într-adevăr frapant. Dar autorul nu singularizează deloc Biserica Ortodoxă Română, afirmând de la bun început faptul că: „Prin reticența sa în ceea ce privește cercetarea științifică independentă, BOR nu se deosebește de alte Biserici Ortodoxe sau chiar de mari părți ale Bisericii Catolice din Europa“ (p. 10). Cercetarea arhivelor comunismului Avem de-a face cu un volum cu totul deosebit, care va rămâne probabil mult timp un studiu de referință în scrisul nostru istoric. Aș dori în final să fac câteva observații critice. În primul rând, ceea ce poate fi reproșat cărții – dincolo de redactare, care lasă mult de dorit – este prea mare dependență, în unele situații, de scrierile cercetătorilor care au dat lucrări circumscrise literaturii secundare. Sunt autori importanți, cei mai mulți validați din punct de vedere academic, având studii de referință, dar acest aspect nu înseamnă că ei sunt infailibili. Aici, într-un fel, este un pericol inevitabil, o primejdie care îl pândește pe orice istoric care pornește în tentativa de a elabora o sinteză de istorie și nu poate acoperi, documentar și prin prisma propriei specializări (limitate la perioada interbelicului), chiar toate subiectele și epocile istorice analizate. În al doilea rând, anumite formulări sunt poate prea „tari“, prea cazone; de pildă, etichetarea preotului greco-catolic Teofil Herineanu drept „dezertor“ într-un fel neglijează complexitatea cazului acestui cleric român unit care a trecut, probabil sub presiune morală, dacă nu și fizică, la BOR (devenind ulterior episcop și arhiepiscop ortodox). Un concept atât de tranșant putea fi utilizat dacă autorul ar fi studiat eventual cu atenție dosarele de la CNSAS întocmite pe numele lui Teofil Herineanu și își făcea o imagine proprie, mai bine documentată, asupra cazului. Iar aici este un alt punct potențial vulnerabil al cărții: tentativa de a reconstitui istoria Bisericii Ortodoxe sub comunism fără cercetarea dosarelor (relativ numeroase) păstrate în arhiva CNSAS – dosare privitoare la ierarhi (vorbim aici despre documente din fondurile Informativ, Penal, Rețea, Documentar etc.) – precum și la Arhivele Naționale Istorice Centrale (mai ales fondul Ministerul Cultelor și Artelor, 1948-1989). Oliver Schmitt suplinește însă în parte această carență documentară atât prin buna sa credință istoriografică, cât și prin recursul la cărți, articole și studii de specialitate care s-au întemeiat pe astfel de materiale arhivistice. Avem în față un volum consistent din punct de vedere academic, imposibil de ignorat în viitor.