Jurnalul intim al lui Ion Rațiu a ajuns la cel de-al cincilea volum, care acoperă perioada 1974-1978. Este deja cel mai masiv și mai consistent jurnal al unui om politic contemporan și, la drept vorbind, singurul autentic: altele (cum sunt jurnalele de recluziune ale foștilor demnitari comuniști) sunt niște memorii deghizate și, până la urmă, nu spun nimic despre epoca prin care au trecut. Nimic adevărat, vreau să zic.
Ca și volumele precedente, și acesta este îngrijit de către istoricul Stejărel Olaru. În cazul acestui document, munca de editare reprezintă, de fapt, o operă în sine: autorul ei a avut de decriptat nu numai contextele evenimentelor și întâmplărilor – deopotrivă, private și publice – pe care le narează Ion Rațiu, ci și întreaga rețea, de o halucinantă complexitate, de turnători, ofițeri acoperiți și agenți de influență cu care spionajul comunist de la București l-a înconjurat pe acesta. Aparatul critic al ediției însumează deja sute de pagini el însuși și se constituie într-o bază solidă pentru o monografie Ion Rațiu, ca și pentru alte cercetări vizând istoria noastră recentă.
Subintitulat Strădanii zadarnice pentru unitatea exilului, acest volum al V-lea este dominat de trei probleme: 1) dificultățile financiare ale afacerilor lui Ion Rațiu, 2) apariția și promovarea cărții sale Contemporary Romania, și mai ales 3) încercarea de coagulare a exilului românesc într-o structură politică relevantă, în raport cu cancelariile occidentale. Acestea sunt intersectate de o serie întreagă de evenimente interne și inter națio nale, generând reacții ale lui Ion Rațiu și ale organizației sale (ACARDA, Asociația Culturală româno-britanică): reuniunea de la Helsinki, din 1975, care a consolidat status quo-ul și poziția dictaturilor comuniste din Europa de Est, schimbarea de la Casa Albă, când democratul Jimmy Car ter l-a învins în alegerile din 1976 pe republicanul Gerald Ford, vizita de stat a lui Nicolae Ceaușescu la Londra și celebra scenă a plimbării cu trăsura alături de regina Elisabeta a II-a etc.
Pe toate, Ion Rațiu le notează cu promptitudine în carnetele sale, într-un stil al spontaneității care nu e niciodată neglijent. Deși autorul nu este un filolog, excepționala educație din țară și de la Cambridge și-a spus cuvântul. Diaristul e convins mai ales de importanța consemnării pe viu a acestor demersuri făcute în exil pentru prezervarea demnității și legitimității naționale, fără ambiții scriitoricești: „Personal, fiind un om întotdeauna gata să-mi încarc programul, prefer să scriu imediat. Fără să mă gândesc, fără să mă adresez posterității (!). După mine, cei care vor citi aceste încrustări vor înțelege că totul e de o sinceritate și exactitate absolute, așa cum mi s-au părut lucrurile, când le-am trăit. În primul rând, pentru că nu vreau nici o acoladă de pe urma celor scrise și pentru că n-am absolut nici o intenție să le public atâta timp cât sunt în viață.“ Scrie, deci, febril, în pauzele unor întâlniri de afaceri sau după câte un eveniment românesc organizat în America, Franța sau Germania, și adesea în avioanele care îl duc sau îl aduc de la acestea. Rezultatul este unul dintre cele mai ample jurnale politice din cultura română și o dare de seamă la vârf a vieții politice euro-atlantice, înainte de 1989, văzută nu de către un comentator aservit de la București, ci de către un român liber.
Perioada 1974-1978 stă, cum spuneam, sub semnul dificultăților în afaceri: Ion Rațiu se retrăsese de doi ani de la conducerea firmei sale de navlosire, lăsând-o unor împuterniciți, spre a putea termina cartea Contemporary Romania. La întoarcere, după finalizarea manuscrisului, în locul excedentelor respectabile pe care le lăsase, a găsit datorii îngrijorător de mari și o situație economică proastă, provocată și de tendințele defavorabile de pe piața mondială. Îngrijorarea sa vizează nu numai viitorul acestei afaceri, pe care și-a clădit reputația în Marea Britanie și în Occident, ci și perspectivele acțiunii sale în interesul național românesc.
Căci concepția lui Ion Rațiu privitoare la acțiunea românească în exil a fost de natură conservatoare, sănătoasă și curată: autorul declară în repetate rânduri, public și privat, că se bazează numai pe acei români din Diaspora dispuși să sacrifice ceva din resursele personale pentru cauza națională, nu pe cei care așteaptă să fie recompensați pentru participare. Diaristul se străduiește, prin urmare, să repună pe picioare afacerea, să o adapteze noului context de piață, să creeze condițiile pentru a o transfera fiilor săi (Nicolae și Indrei) și, astfel, să obțină mai mult timp alocat cauzei apărării drepturilor românilor.
Contextul internațional nu este, însă, favorabil. Occidentul și „lagărul socialist“ ajunseseră la un stand-off, care nu putea conveni decât dictaturilor comuniste. Actul final al Conferinței de la Helsinki, având drept co-inițiator chiar regimul de la București, a consolidat poziția internațională a lumii comuniste și a legat de mâini și de picioare Occidentul. Care, de teama unor intervenții sovietice de tip Ungaria 1956 sau Cehoslovacia 1968, și-a întrerupt, practic, orice acțiune concretă de subminare a comunismului în Europa. Chiar dacă, în 1976, la Casa Albă ajunge un cunoscut al lui Ion Rațiu, Jimmy Carter, fereastra de oportunitate pentru acțiuni concrete în favoarea drepturilor românilor oprimați de regimul comunist se îngustase. Și demersurile lui Rațiu cunosc, în consecință, o adaptare firească: de la opoziția totală, dar oarecum indistinctă față de tot ce reprezenta comunismul și regimul de la București, la o acțiune concretă, focalizată, bazată tocmai pe documentele internaționale pe care acesta le semnase, în favoarea drepturilor românilor.
Din păcate, contextul exilului românesc nu este nici el propice. Nici acțiunii, nici per sonalității lui Rațiu. Situația politică se de gradase considerabil, în raport cu anii 1950-1960. Pe de-o parte, per sonalitățile refugiate în Occident, în frunte cu însuși Regele Mihai I, îmbătrâniseră vizibil. Pe de alta, fondurile plasate în străinătate, în timpul războiului, de către Mihai Antonescu, tocmai în vederea unei acțiuni românești viitoare, se împuținaseră, iar gestiunea lor era pusă sub semnul întrebării. Nu în ultimul rând, Securitatea externă nu doar că recuperase aproape toate rețelele fostului Serviciu Special de Informații, ci crease multe altele noi. Ion Rațiu este, în anii 1970-1980, literalmente înconjurat – am mai scris asta, referitor la volumul precedent al jurnalului – de o plasă deasă de informatori, ofițeri acoperiți și agenți de influență, care ajunseseră până în cercul său cel mai apropiat de colaboratori. Pe unii, autorul îi bănuiește, pe alții, însă (cum ar fi chiar omul său de încredere, Silviu Crăciunaș, precum și fiica și ginerele acestuia), nu. Mai grav e că nu există certitudini, iar bănuiala se răspândește ca pecinginea: când fiul Indrei se căsătorește cu Ioana, fiica lui Tutu și George Georgescu, marele dirijor, tatăl se întreabă dacă nu cumva și văduva muzicianului are legături nepotrivite la București. Aparatul critic întocmit de Stejărel Olaru, care este în sine, ziceam, o operă inestimabilă de decodare, ne oferă prompt biografiile inavuabile ale celor care îl anturează pe autorul jurnalului.
Demersul politic al lui Rațiu e simplu și rațional: cât timp Comitetul Național Român – „parlamentul în exil“ care continua (inclusiv juridic) existența instituțională a vechii Românii, avându-l în frunte ca factor constituțional pe Regele Mihai I – era paralizat, era nevoie fie de o reorganizare a acestuia, fie de construirea unei structuri noi. Mandatul Regelui era obligatoriu, în opinia autorului, însă acesta întârzia.
Marea problemă o constituia, totuși, discrepanța dintre pretențiile reprezentanților partidelor istorice – PNȚ, PNL și PSD – și irelevanța lor politică și practică, în raport cu vigoarea legionarilor. Care, în pofida divergențelor sectare, se bucurau de un neașteptat reviriment datorat naționalismului tot mai pronunțat promovat de regimul lui Nicolae Ceaușescu. Ion Rațiu dorește ca legionarii să facă parte din viitoarea organizație unitară, însă individual, în temeiul anticomunismului lor, nu ca partid. Ca partid, legionarii sunt inacceptabili, spune în mod repetat Rațiu, din cauza ideologiei lor totalitare. Nicio structură românească nu ar putea deveni un partener al democrațiilor occidentale, dacă include un partid fascist.
Din păcate, omul politic democrat se lovește de diversiunile exilaților racolați de Securitate, de orgoliile unor închipuiți, de gelozia altora, care îl suspectează că dorește pentru el „puterea“. Această „putere“ iluzorie nu îl interesează, însă, pe Ion Rațiu, care se declară mereu un „Ioan Botezătorul“, nu un „Mesia“. De formație intelectuală engleză, pe el îl preocupă numai victoria echipei, constând în înlocuirea regimului comunist de la București cu unul democratic.
E prea puțin spațiu ca să citez toate cuvintele memorabile pe care Rațiu le scrie în jurnal, toate analizele sale corecte (cum sunt cele din Contemporary Romania, în care a demontat mitul „independenței“ lui Ceaușescu, arătând că dictatorul face jocul Moscovei), precum și toate cuvintele de-a dreptul profetice pe care autorul le consemnează, rostite adesea de personajele cel mai puțin așteptate.
Acest al cincilea volum al jurnalului constituie un adevărat climax al întregului. În creuzetul său se simte crescând focul care va provoca marea explozie din 1989.