Acum mai bine de 10 ani, am scris în România literară despre una dintre „isprăvile“ artistice ale lui Mihail Trifan, (Miky, așa cum este alintat de prieteni), a cărui notorietate a trecut de mult granița Olteniei natale. Ajuns la vârsta la care mulți dintre congeneri și-au încheiat opera, el își continuă parcursul plin de un neastâmpăr adolescentin, reîncărcându-și bateriile cu fiecare nou proiect. O neobosită afluență de creativitate individualizează în mod evident lucrările sale, iar performance-ul live, care completează de fiecare dată expunerea, a devenit deja o marcă a artistului.
Creația sa a evoluat de la o pictură figurativă, concepută într-o paletă fovă, la începutul anilor ’70, spre un discurs vizual ale cărui coordonate majore sunt acum obiectul, instalația și mai ales performance-ul. Proiectele sale au purtat întotdeauna titluri de impact: Aventurile lui Telemah, Înmormântarea lui Pazvante, Mireasa măscărici ș. a. sau Scaunul morții, cea mai recentă expoziție realizată de curând la sala „Arta 2“ din Craiova. La nivel de concept, acesta și-a dorit să semnifice un fel de semnal de alarmă cu privire la fragilitatea artistului care, ajuns la 77 de ani, trăiește cu angoasa și frământările inerente vârstei. Titlul, însă, asemenea conceptului, este relativ la el pentru că, dacă în tinerețe, când practica pictura de șevalet, exista o conexiune între ele, odată cu schimbarea de registru, cele două, imaginea și titlul, sunt tot mai puțin conectate. De când este preocupat de experiment, Trifan își asumă o formă de izolare de tot ce depășește granița artei și a propriei sale interiorități. Tema este construită în funcție de obiectele adunate care pot fi orice, de la cutii, lemne, sticle, pietre, ierburi la păsări și mamifere conservate pe care le asamblează în diverse combinații, uneori pictându-le în relație cu propria-i stare sau la inspirație și mai puțin cu un proiect prealabil conceput. Jocul și febra experimentală a demersului artistic surprind și definesc structura sa expansivă. Această trăsătură poate fi observată în toate etapele sale de creație, încă de la debut, când se concentra pe pictură, care era pentru el o formă de vizualizare a stărilor pe care le traversa și a căror materializare se concretiza prin legile proprii artei, care, în ani, a devenit însăși expresia vieții sale. Același cod guvernează și discursul vizual actual unde dominantele universului său sunt obiectele, instalațiile pe care le resemantizează după criterii exclusiv estetice și performance-urile cu evidente nuanțe dadaiste. El știe să stăpânească plastic o mare complexitate de elemente figurale, pe care le leagă în compoziții duse până la un înalt grad de finisare. Virtualitatea spațială se construiește riguros după criteriile artei clasice reușind să ofere valoare referențială fiecărei suprafețe vizuale. Atât obiectele cât și instalațiile sale, bine strunite compozițional, conțin adesea și intervenții picturale ceea ce dă uneori o iritantă senzație de redundanță și supraîncărcare. Cu toate acestea însă, lucrările respiră o autentică curiozitate pentru experiment. Artistul își testează, de ani buni, capacitatea de a investiga zone cât mai diverse ale expresiei vizuale, nu din dorința de a distruge limbajul, ci pentru a-și contura cu acuratețe și sinceritate universul interior. Aspirația sa pentru un discurs cât mai complet este ceea ce îi definește profilul.
Trifan a debutat și a rămas un artist de factură gestualistă, chiar și în obiecte sau instalații oferind o alternativă personală tradiției estetice. Ruptura dar și continuitatea codurilor vizuale aparent contrastante, prin care a trecut opera sa, trebuie puse în context, în sensul abilităților de factură modernistă dobândite în perioada sa de formare și eul său profund care, odată relevat, eliberat, a început să-i domine vizualitatea, tot mai pregnant. Ruptura în acest flux coerent, în esență, constă într-o schimbare de dozaj de la supremația picturii ca formă de expresie majoră a epocii de început, spre o tridimensionalizare a viziunii prin intermediul obiectelor pe care le compune acum.
trifan recontextualizează în prac tica lui imagini preexistente, con struind cu ajutorul lor asam blaje ce includ fragmente de obiecte găsite, supuse la rândul lor unor permutări și transfor mări, iar prin această regie enigmatică el compune veritabile altare ale anxietății contemporane. Într-o lume artistică în care tot mai mulți actori acceptă uniforma și se înregimentează fie de partea progresiștilor ultra globalizați sau de cea a tradiționaliștilor, conservatori ai „normei“, Miky practică o artă antisistem. Nu consider că este vorba de o rezistență conștientă, ca în cazul dadaiștilor, ci de o sinceră asumare a libertății din partea unui artist/actor a cărui unică armă în această luptă este propria sa vulnerabilitate. Fără a fi dramatică, sau retorică și cu atât mai puțin militantă, arta sa are o calitate autoterapeutică de a elibera psihicul de maladiile inoculate de societatea actuală, tot mai mult ancorată în promovarea consumismului, în defavoarea umanismului. Mesajul său ludic, aparent dezinhibant și narcisist este în esență unul dramatic, răspunzând unei recrudescențe politice și culturale care riscă să sufoce omenirea în ambalajele sale aseptice tot mai incisiv promovate pe toate canalele media. Alergic la orice formă de așezare într-un sistem, el practică o artă liberă de orice formă de angajament, într-o manieră neoavangardistă. Toate lucrările respiră nealterat forța acestui angajament față de culoare. Fiecare dintre obiectele, colajele, înveșmântările trupești pe care ni le propune, sunt piese care îi susțin discursul vizual pentru a-și preciza reperele stilistice, acelea ale unui nou metabolism structurat pe actualitate, dar și pe valorile tradiției picturale.
Alături de multe alte caracteristici care o fac incitantă pentru prezent, creația lui artistică este în mod particular relevantă datorită modului novator în care ea conjugă obiectele, corpul și simțurile pentru a ajunge la o cunoaștere spiritualizată ce re-imaginează discursul vizual actual. Foarte puțin interesat de notorietatea sa artistică sau de strategii de promovare, preocupat aproape exclusiv de bucuria de a-și împlini proiectele și de a le împărtăși într-un grup restrâns de prieteni, Mihail Trifan (Miky) rămâne un artist cu o personalitate complexă, care merită să ocupe un loc mult mai vizibil în arta românească contemporană.