Matteo Strukul e romancier, autor de proză scurtă și eseist, scenarist, autor de benzi desenate (a publicat în 2019 primele două volume dintr-o trilogie despre Vlad Țepeș) și de biografii muzicale, traducător, jurnalist și profesor de scriere creativă. Tradus în peste 20 de limbi, e unul dintre cei mai cunoscuți prozatori din Italia la ora actuală. Are mai multe cărți traduse și în limba română – toate, la Editura Humanitas Fiction.
Cristian Pătrășconiu: Benzi desenate cu Vlad Țepeș? Ce pot spune, ce mai pot spune astăzi benzile desenate? Și: ce poate spune celor de astăzi Vlad Țepeș?
Matteo Strukul: Figura lui Vlad Țepeș a fost povestită destul de prost până acum. Ar trebui, de pildă, citit mai mult Matei Cazacu pentru a înțelege cum era cu adevărat Vlad Țepeș. Pentru că a fost un personaj care și-a apărat poporul, și-a apărat țara, a apărat identitatea (inclusiv religioasă) a țării sale – și toate acestea trebuie să fie spuse! – mi se pare că seamănă mai mult cu Che Guevara…
Stați, stați puțin! În sens pozitiv sau în sens negativ?
În sens pozitiv. Pentru că, în sens pozitiv, Che Guevara e doar un mit – puternic, e adevărat –, dar plin de minciuni. Che Guevara a fost, cu adevărat, doar în sens negativ. El a fost, de fapt, un mare criminal.
Che Guevara e deseori văzut ca un personaj romantic…
Dar nu e mai puțin criminal. O fie el un „romantic“ în ochii celor care îl percep, dar nu e, mai puțin, un ucigaș cu sânge rece, indiferent ce „icoane“ proiectează stânga despre el.
Da. Un personaj romantic, unul care s-a luptat pentru poporul lui, indiferent de toate celelalte…
Indiferent de adevărul istoric, nu?
(zâmbește). Revenind la Vlad Țepeș: el e prezentat, mai mereu, ca un personaj îngrozitor și nu mi se pare corect. Tot ceea ce am încercat eu să fac a fost să îi creez această aură romantică, care luptă pentru poporul lui, indiferent de unele alegeri pe care le-a făcut, fie ele și extrem de violente.
E un timp bun, un val bun pentru a spune istoria – fie și istoria mai delicată – prin intermediul benzilor desenate?
Cred că răspunsul e afirmativ – și e tot așa și dacă m-ați fi întrebat dacă e un mod eficient de a spune asemenea povești, asemenea istorii. Eu am peste 20 de romane în formula clasică și unul singur grafic…
Nu am început întâmplător de la el…
Da. Dincolo de aceste detalii, vreau să spun că, atâta timp cât cercetarea istorică este făcută corect, inclusiv cea imagistică și simbolică, cred că a vorbi – fie și preponderent în imagini – despre un moment istoric sau despre un personaj istoric reprezintă o soluție foarte bună, în special pentru tinerii de astăzi. Tineri care, nu mai e nici un secret, sunt mult mai atașați de civilizația imaginii decât de civilizația textului.
Întrebarea firească, aproape ascunsă e dacă sunt timpuri bune – à propos de cele peste 20 de titluri de roman în format clasic, să spunem așa – pentru romanul istoric?
Da. Eu cred cu tărie că e așa. E un timp bun. Să merg puțin mai departe, aparent prea departe, deși deloc așa: în Italia, eu cred că am pierdut legătura cu arta, cu frumosul – care erau tipice Renașterii. Cred, de aceea și mai mult decât atât, cred pentru că este convingerea mea intimă, că e nevoie să reluăm această legătură, așa cum și atâta cât mai este ea posibilă acum.
Cam idealist…
Da, poate…Cred însă, adânc, că acestea sunt părți constitutive ale identității noastre. Și tocmai de aceea, mi se pare foarte util să introduc – o fac și prin romanele mele, dar sper că și mai mult decât atât – secolul al 18-lea și Renașterea florentină. Pentru că trebuie, cumva, să renaștem!
E o idee care îmi place foarte mult – îmi place și din motive foarte personale, ca să zic așa. Vă rog să detaliați!
Am avut acum – sper că am trecut de – pandemia de covid…
Nu cred că am trecut de tot…
Sper să nu aveți dreptate. Așadar: pandemia de covid. Am citit multă literatură în direcția aceasta – am avut multe epidemii, inclusiv cu declinări literare. Epidemia de ciumă, de pildă. Cea de holeră, de sifilis. Măsurile luate atunci au fost izolarea, carantina, cele pe care le poți lua în condiții extraordinare – oarecum identice cu cele pe care le poți lua acum.
Da… Eu întrebam și în sensul în care e un revival al romanului istoric – și recentissim, dar și în ultimele două-trei decenii…
Chiar este și chiar mă bucur că puneți problema din acest unghi. E așa în lume, nu numai în Italia. Dar, oare, nu e cazul să ne întrebăm de ce anume e așa? De unde acest succes în creștere? De unde această nevoie de roman istoric? De unde, în fond, această nevoie de poveste? Eu cred că trebuie să ne punem des aceste întrebări – pentru că ele ne vor ordona, ele ne vor da direcția. În Italia, ca să revin la țara mea, au fost în ultimii ani mai multe romane de succes, de mare succes și îmi place să cred că și ale mele fac parte dintre acestea. Dacă e să dau numai un exemplu, care nu e al meu – un roman, o trilogie de fapt, despre Mussollini, are la noi un succes uriaș. Un revival evident al romanului istoric – nu un accident, ci un fapt care datează deja de mai mulți ani. Și, repet, nu numai la noi în țară.
Ok. Să vă provoc și mai mult – de vreme ce părem că ne înțelegem așa de bine, nu neapărat despre Che Guevara: există un timp anume în istorie în care v-ar fi plăcut să trăiți mai mult decât astăzi?
Secolul 18. Să trăiesc acolo, atunci – toată viața mea.
De ce?
Pentru Canova. Pentru Vivaldi. Pentru mulți alții. Pentru Goldoni. Pentru artă, literatură, muzică – Italia era, atunci, și atunci, în vârful lumii.
Familia de Medici – de ce este ea importantă pentru timpurile moderne, pentru ceea ce, la limită,trăim astăzi? I-ați dedicat o tetralogie – întrebarea mea e sugerată de acest fapt minunat…
Pentru că, nu mă refer acum la secolul 18, sunt un exemplu de familie care a finanțat arta și cultura. Fără ei, probabil că nu ar fi existat marile nume ale Renașterii italiene: Leonardo, Michelangelo, Donatelo și așa mai departe. Nu ar fi existat, în orice caz, așa cum știm azi că există. Istoria culturii, istoria artei, istoria în genere – toate acestea ar fi fost cu totul altfel, și, probabil, mult mai austere, mai sărace.
Dar Casanova – povestea pe care ați re-spus-o –, ce ne spune nouă, celor de astăzi?
Cu ce ne poate ajuta astăzi Casanova? Cred că e musai să dăm un răspuns dincolo de legenda sa, dincolo de ceee ce, popularizant, vulgarizant, știm despre Casanova. Pe de altă parte, Casanova a fost un personaj prost înțeles, în mare parte din vina lui. Dar, dacă va fi citit cu atenție, dacă Memoriile sale sunt citite cu atenție, vom descoperi un personaj care, dincolo de această aparență, de seducător pe care el a ținut să și-o evidențieze, descoperim, așadar, un mare ascultător: un ins care vorbea cu femeile, care stătea mult de vorbă cu ele, care le asculta și care, da, le înțelegea. Această calitate – ascultarea – e foarte importantă și astăzi, enorm de importantă. Sigur, punctual, la Casanova, poate că astăzi am putea adăuga și un plus de fidelitate – știm că era capabil să se îndrăgos tească și să se dez-îndrăgostească foarte repede. Și mai e prețioasă pentru lumea de azi și o a doua fațetă a personalității sale: spiritul său liber, dorința sa de libertate, faptul că nu prea avea limite. Sigur, asta poate avea două tăișuri, dar, în general, cred că e de bine să vrei să fii liber. El e cu siguranță un nonconformist, e un personaj care se opune societății, este un fel de visător care își urmează drumul propriu.
Casanova – ca pildă de ascultare și ca pildă de memorie…
Cam așa ceva. Și chiar mai mult decât atât, dacă revenim la documente și la documentare riguroasă. Sigur, în cazul lui era vorba despre două extreme. Dar, dacă există cineva – și e firesc așa – care consideră că libertatea e o mare valoare căreia trebuie să îi punem niște limite, combinând-o nu atât cu responsabilitatea, cât cu capacitatea de a-i asculta pe ceilalți, atunci ajungem exact unde ne-am dorit. Casanova ne poate învăța ceva esențial și astăzi.
Dar Michelangelo?
El, cu atât mai mult și astăzi. Și viața, și opera lui ne învață foarte mult, foarte multe. Michelangelo a trăit toată viața lui pentru artă, și-a dedicat viața artei. Nu l-a interesat nimic altceva. Era murdar, umbla într-o tunică jerpelită, nu îl interesa decât ceea ce produce ca artist. Ne amintim cum a pictat Capela Sixtină… La 40 de metri înălțime, în condiții extrem de dificile. Să nu uităm, de asemenea, că a continuat să sculpteze până aproape la 89 de ani, iar sculptura este o artă foarte dificilă, foarte solicitantă. Era așa de pasionat de ceea ce făcea încât continua să facă artă și când aproape că nu mai vedea; cineva chiar i-a adus de la Veneția ceva de genul unei lentile, pentru a continua să își urmeze visul de artist. Era – și este – un uriaș artist, dar era și de o modestie ieșită din comun. Pleca de la bază, cumva; el fusese spărgător sau cioplitor de piatră și se ducea să își aleagă blocurile de piatră în cariera de marmură, spunând că el vede în fiecare bloc de piatră statuia care urma să iasă la iveală. Și că este suficient să îndepărteze din bloc marmura în surplus pentru a scoate în evidență ceea ce, în modul cel mai înalt, blocul respectiv reprezenta. E impresionantă la Michelangelo, de asemenea, integritatea sa – integritatea
ca valoare.
Care este enigma lui Dante?
Cred că enigma constă în faptul că Dante a scris Infernul după ce a participat la o bătălie foarte dură. Ceea ce a văzut acolo a simțit nevoia să pună pe hârtie. Un mare specialist în Dante subliniază faptul că o parte din leșinurile prezente în Divina Comedie, se datorează unor crize postepileptice sau în orice caz unor episoade de sindrom posttraumatic de la război pe care Dante l-a experimentat și pe care, într-un fel, îl include în cărțile sale. În aceasta cred eu că ar consta „enigma“ lui Dante.
Dar minunea Dante – în ce ar consta ea? Ați spus în multe rânduri că
e o minune, că e ceva de ordinul miracolului faptul că Dante a putut exista așa cum îl știm noi… Ceea ce cred că este extraordinar că a făcut Dante este faptul că ne povestește întregul Ev Mediu. Dincolo de reflectările ulterioare, dincolo de mențiunile și aprecierile de ordin mitologic, ceea ce vedem e că Dante pleacă de la Toma de Aquino creând această trilogie – Infernul, Purgatoriul, Paradisul – în care povestește, practic, cum arăta toată societatea din acea perioadă. Un exemplu în acest sens este povestea binecunoscută dintre Paolo Malatesta și Francesco da Rimini. Mai precis: această poveste e acum binecunoscută, pentru că o spune Dante în Divina Comedie. Însă eu am încercat să găsesc sursele ei. Ei bine, ele nu există, nu prea există. Pentru că povestea de dragoste dintre Francesca și cumnatul ei a fost considerată atât de teribilă, de scandaloasă de cele două familii încât a fost aproape complet ștearsă din amintire. Sa produs un fel de damnatio memoriae în legătură cu participanții la această poveste. Surse istorice avem, deci, extrem de puține. Ceea ce știm despre ei știm din Divina Comedie – și am dat doar un exemplu. Ca o paranteză – viziunea augustiniană se găsește la Giotto. El pictează Judecata de Apoi în Padova. Dar în ambele ipostaze – și la Dante, și la Giotto –, ideea este, practic, aceeași: să reprezinte Infernul într-un mod teribil, pentru a –l pune în fața contemporanilor lor și pentru a le induce teama de acest Infern.
Dante sau Shakespeare?
Dante, fără discuție.
Dante sau Homer?
Aici nu îmi e simplu să aleg doar un singur nume. Dar dacă e să o fac, atunci spun Homer – pentru mine, este cel mai uimitor autor pe care l-am citit vreodată.
Dar: Infernul, Purgatoriul sau Paradisul?
Infernul, fără discuție.
De ce? Nu vă tentează, să spunem, Paradisul?
Ba da. Dar Infernul e magic. Cânturile cele mai frumoase sunt în Infernul. Sigur, eu nu aș vrea să merg acolo…
În ceea ce faceți, în romanul istoric, e și o formă de nostalgie sau e cu
mult mai mult decât atât? E un pariu mai mare?
E mai mult, dar e și o formă de nostalgie. Eu vorbesc din punctul de
vedere al unui italian – și cred că am pierdut foarte multă frumusețe. Frumusețea
a fost ucisă de tehnologie; tehnologia a fost devastatoare pentru artă. Cealaltă
componentă foarte importată – un pariu mare pentru mine, în termenii
dumneavoastră – este cea a memoriei. E vital să știm de unde venim, să știm
cine suntem, cine am fost, e vital să recuperăm cumva această memorie și să
ne dăm seama – deși în societatea italiană de azi nu este încă foarte clar – că
pentru noi fundamentală nu este tranziția ecologică, ci, mai ales, păstrarea
patrimoniului extraordinar pe care îl avem.
Așadar, să fim și puțin nostalgici – pentru că în acest fel ne protejăm
și memoria, buna memorie!
Exact, exact. Totodată, cred că este și o modalitate de a ne demonstra
gratitudinea față de trecut, față de toți cei care ne-au dăruit ceea ce avem
astăzi. Eu sunt născut în Italia; după părerea mea, este cea mai frumoasă
țară din lume. Foarte mulți italieni consideră că toată frumusețea pe care o
avem în jur, o merită; că ea există de la sine și că o merită. Dar uită să
mulțumească celor de dinainte pentru ceea ce ne-au lăsat; în mod fundamental
– această frumusețe care nu vine de nicăieri, din neant…
Eu sper ca și în România să existe autori care să dorească să povestească
trecutul – m-am plimbat mult prin țara dumneavoastră și am văzut orașe
foarte interesante, am văzut lucruri foarte interesante și provocatoare.
Ce vă inspiră, de la cine ați învățat să scrieți?
De regulă, când îmi pun problema de a scrie un roman, aleg o povestire
pe care aș vrea să o citesc, dar nu o găsesc niciunde. De pildă: am citit foarte
mult eseuri și lucrări științifice despre Vlad Țepeș, dar nu am găsit vreun
roman care să mă satisfacă. La fel – în cazul familiei de Medici; există numeroase
surse istorice, dar nu un roman așa cum aș vrea eu să citesc. Eseurile despre
istorie îți oferă informații; în schimb, romanele te fac să visezi. Și eu vreau
să visez.
Să visați frumos sau să visați, indiferent ce?
Aș prefera să visez frumos…
Dar cu Vlad Țepeș poți să visezi frumos?
Cred că, uneori, da, poți visa frumos. Sau, mai realist, poate că aș simți nevoia să mă trezesc din acest vis după 2 minute. Dar asta nu înseamnă că nu mi-ar fi plăcut foarte mult să îl cunosc ca om. Sigur, știm cu toții foarte bine că în jurul lui s-a creat această reputație negativă, datorată în mare parte lui Bram Stoker, deși în romanul lui Stoker încă mai erau niște lucruri mai serioase, să spunem așa. Însă, ceea ce s-a întâmplat ulterior cu figura lui Vlad Țepeș este un dezastru și eu aș fi vrut să mă reîntorc la personajul inițial. Sper să pot găsi în Italia un editor care să fie interesat de publicarea unui roman adevărat – nu numai a unui roman grafic – despre Vlad Țepeș. Fiindcă pentru mine această figură este realmente o obsesie.
Când întrebam de la cine ați învățat să scrieți aveam în minte și ceea ce ați spus cândva
– și anume, că, pentru dumnea voastră, de la Iliada și Odiseea a început totul…
Păi e cam totul acolo…Sau, dacă nu totul, cu siguranță că foarte mult, foarte multe. În familia mea,
toți sunt profesori. Când am început școala, mătușa mea mi-a pus în mână un volum din Iliada și mi-a
spus că e timpul să încep să citesc lucruri adevărate.
Pe de altă parte, cred că atunci când îți place un autor, trebuie să citești tot ce a scris autorul respectiv
– fiindcă sunt, cumva, ca tine, se potrivesc sistemului tău de a gândi și de a simți. Eu am, cum și dumneavoastră cred că aveți, o serie personală de autori favoriți.
Când îi citești, îți însușești ceva din ei – și acest lucru contribuie la crearea unui stil propriu. Sigur,
să nu uităm că, de obicei, autorii străini sunt citiți în traduceri; e deosebit de important ca traducătorul
să fie în spiritul a ceea ce a spus autorul. Toate acestea, așadar, puse împreună îți permit să te descoperi și să îți descoperi propriul drum.
À propos de Iliada și Odiseea: Ahile sau Ulise / Odiseu? De cine sunteți
mai apropiat? Cine v-ar fi plăcut să fiți?
De fapt, nu îmi place în mod special niciunul dintre cei doi. Dacă ar trebui să aleg, l-aș alege pe Ulise – pentru că e mai șiret, mai inteligent, mult mai înțelept. De fapt, eu l-aș alege pe Ajax. Aș fi vrut să fiu Ajax!
Hochei, rock, dark-beer, Veneția. Ce înseamnă toate acestea pentru
dumneavoastră? Sau mai bine să întreb direct: ce înseamnă fericire pentru
Matteo Strukul?
Cred că puteți, liniștit, să întrebați direct. Așadar: hochei, rock, bere neagră și bună, Veneția!
O ultimă întrebare, ușor provocatoare: dacă ar fi fost să fiți, dacă s-ar
fi putut să întruchipați unul dintre personajele celebre despre care ați scris,
cine v-ar fi plăcut să fiți?
Chiar și Vlad Țepeș, aș spune…Dar mai ales Michelangelo și Casanova.
Notă: Matteo Strukul a fost invitat special la Festivalul Internațional
de Literatură și Traducere Iași – FILIT 2022. Acest interviu a fost realizat cu
acel prilej. Autorul și revista România literar\ mulțumesc celor care au
făcut posibilă această oportunitate
