Fără prezența unor scriitori minori precum Cezar Bolliac, stabilirea ierarhiei literare și perceperea originalității creatorilor de primă clasă ar rămâne simple ipoteze de lucru sau speculații nefondate. G. Călinescu l-a plasat pe autorul Mozaicului social, în Istoria… sa, acolo unde îi este locul, adică la Poezia măruntă după 1840. Patrioți și unioniști. Destinul deloc cezaric al lui Cezar Bolliac rămâne exponențial pentru starea de spirit generală a generației pașoptiste și unioniste, deoarece multe dintre imputările ce i le-a adus posteritatea sunt de regăsit și în critica stângăciilor și a imperfecțiunilor adresată unei întregi perioade frământate (sentimentalism, verbozitate, funcție pedagogică a literaturii ș.c.l.).
Pătimașele luări de poziție radicale și partizane, precum și risipirea în atâtea activități nu i-au îngăduit poetului Bolliac repaosul meditativ atât de necesar actului creator. Oricum, structura sufletească nu îi era a unui reflexiv, a unui elegiac sau a unui intimist, ci a unui ardent tribunard animat de intenții pragmatice înalte, care voia să schimbe fața societății prin intermediul discursului poetic. De altfel, apostolul și bardul vorbea despre geniu creator, văzând în poet un prooroc. Rătăcirile sale în spațiul poeziei sunt sugestiv surprinse de Paul Cornea: „În lirică, el este peste tot și nicăieri; pozează și se caută; e satanic și dorește echilibrul; spune mai mult decât vrea și vrea mai mult decât spune; este tumultuos și răvășit; dotat cu o mare volubilitate, nu-și domină nici simțirile, nici ideile, nici vocabularul“ (De la Alecsandri la Eminescu, Editura pentru Literatură, Buc., 1966, p. 221).
Atras de diverse domenii (literatură, ideologie literară, ziaristică, arheologie, politică), Bolliac a făcut în 1872 o mărturisire ce exprimă, în fond, eșecul sau semieșecul, în sfera esteticului, al tuturor colegilor dintr-o generație plină de entuziasm și înzestrată cu vocație constructivă: „Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literile pentru publicitate; voi lăsa publicitatea, forțat de această lege draconică și imorală, pentru știință. Mediocru în toate, nu-mi voi îngropa talantul până când nu voi putea face uz de dânsul“. Om al timpului său și al unui mediu de efervescență heliadescă tentată de enciclopedism, diletantul scriitor a fost aproape în toate mediocru, deoarece nu a ales înțeleapta aurea mediocritas, el fiind excesiv în tot ce a întreprins.
Bolliac numea publicistica „publicitate“ și nu era departe de adevăr, iar legea draconică și imorală la care se referea era instituția Cenzurii. Chiar dacă autorul Mozaicului social a denunțat practicile cenzurii, aceasta nu înseamnă că nu a dorit să aplice criticilor săi cenzura personală. La începuturile carierei, în 1835, cel considerat a fi un precursor al criticii noastre literare s-a încercat și în ale dramaturgiei, lăsând spre lectură cercului Filarmonicii textul unei piese intitulate Matilda. Din cauză că textul nu s-a păstrat, nu știm în ce măsură era reușit ori nu, însă eu cred că nu era, deoarece autorul lui nu a avut vreo reușită ulterioară în acest gen. Obiecțiile critice aduse piesei de profesorul de artă dramatică C. Aristia (personaje monotone și nediferențiate sufletește, tirade plictisitoare, lansate într-o limbă românească poticnită) l-au indignat din cale afară pe „dramaturgul“ care, nespus de revoltat, l-a provocat la duel pe imprudentul critic. Duelul a putut fi evitat grație intervenției lui I. Câmpineanu și Voinescu II pe lângă Aristia, pentru a-și regândi aprecierile, precum și altor diligențe pe lângă „dramaturg“ ale celor apropiați, în scopul de a-i lămuri rosturile și specificul criticii literare.
Peste alte trei decenii, a fost evitat și un posibil duel cu Titu Maiorescu (cred că diferența de vârstă ar fi o explicație plauzibilă), după ce a apărut O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Fără să-i dea numele („autor care este astăzi unul din bunii scriitori de proză, dar pe care în poezie… aveți să-l judecați după diminutivele sale“) și după ce citează o strofă din poezia lui („ca să simțiți aceasta cu tot dezgustul“), impenitentul critic se întreabă: „Cu asemenea lucruri avem de gând să punem fundamentele literaturii române?“ (Din critice, Editura Eminescu, Buc., 1978, p. 102). Întrebarea criticului este zdrobitoare, iar Bolliac s-a simțit vexat din cauza menționării sale în acest context depreciativ al folosirii diminutivelor ca soluție infantilă pentru identificarea unor facile rime. A trebuit să se mulțumească doar cu riposta din Misiunea poeziei că Maiorescu ar fi redus poezia la „frunză verde“, privând-o astfel de unica ei misiune: aceea de a contribui la progresul social. Mai mult, rimătorul de „frunză verde“ românească se alătură lui Bariț, Misail și celorlalți care îl acuzau pe teoreticianul formelor fără fond de cosmopolitism.
În acel an, gazetarul Bolliac își găsise de treabă și era angajat, prin intermediul ziarului său, „Trompeta Carpaților“, în campania de presă deșănțată îndreptată împotriva lui Alexandru Odobescu, în afacerea Tezaurului de la Pietroasa. El susținea că autorul Falsului tratat… umbla cu falsuri: a vândut unui muzeu din Anglia piesele tezaurului la un preț fabulos, cu condiția ca să fie returnată în țară o copie fidelă a acestora. Procedeul acesta mediatic josnic, în cursul căruia s-a uzat și de o presupusă scrisoare trimisă lui din insulă, mă determină să mă gândesc la unele similitudini cu afacerea pietroaselor prețioase din timpul Revoluției de la 1848. Desigur că nu se va ști niciodată adevărul, dar felul în care a fost direcționată campania mă face să cred – deși este posibil să fiu în gravă eroare – că pasionatul numismat Bolliac nu a fost cu totul nepătat în controversata problemă a intermedierii prețiosului dar maghiar în briliante înspre Constantinopolul turcit.
Pun sub semnul îndoielii o apreciere sinceră a lui Nicolae Bălcescu despre prietenul său: „În privința chestiei lui Bolliak, convicția mea morală este că ungurii sunt mișei, că nu numai n-au nicio dovadă, dar încă i-am găsit curat mincinoși“ (Opere, vol. II, FNSA – MNLR, Buc., 2017, p. 859). Nici Ion Ghica nu era inițial de altă părere, el fiind convins că inculpatul „a ieşit de subt prepus“, dar a devenit apoi circumspect și i-a cerut „dovezi pipăite“ când și-a dat seama că îi tăinuise ceva cel pus în lanțuri de aramă pentru a fi anchetat la Constantinopole. Era vorba despre un post-scriptum la scrisoarea de descărcare a nouă nasturi de diamant, semnată de Kossuth.
Într-o scrisoare trimisă în 1856 de la Constantinopole nepotului său Racottă, aflat la Paris, Heliade așternea aceste rânduri: „De vei vedea pe d. Bolliac spune-i că sunt simțitor la ce-ți arată despre mine. D-lui îți zice că mă stimă dar nu mă amă; eu din contra l-am amatu de când era copil și l-amu totdeauna; a fost și este unul din feblele mele; dar nu-l stimu. D-ași putea să-i insuflu amorul meu și d-ar putea d-lui să-mi insufle stima sa nu ne-am fi despărțit niciodată, făcând cauză comună cu neconsecenții, nici eu n-ași fi avut durerea de a zice: «și tu, Brute?»“ (apud Tudor Șoimaru, Cezar Bolliac, Buc., 1962, p. 43). Dacă este să-mi exprim preferințele, și eu aș putea spune că Heliade este o feblețe a mea, iubindu-l pentru tot ceea ce a încercat să realizeze prin proiectele sale uriașe, în timp ce pe fostul discipol Bolliac (un mic Heliade in potentia) îl respect pentru tot ce ar fi putut să realizeze, dar a rămas, din păcate, doar în faza de proiect.
La mai mult de două secole de la nașterea lui Bolliac, se cuvine să ne amintim, printre altele, de rolurile sale de pionierat. Anticlasic prin structură, el a enunțat la noi prima definiție integral romantică a poeziei, pe care o vedea îndrituită cu o stringentă misiune socială. Prin aceasta, cel mai romantic pașoptist al nostru, alături de C. A. Rosetti, reprezintă unul dintre primele cazuri de poet (chiar dacă mediocru) dublat de un ideolog al artei, anticipând astfel modernismul poetic. Pe tărâm cultural și instituțional, Bolliac a formulat, cu puțin timp înaintea lui Maiorescu, și teoria „formelor fără fond“, dar a fost și unul dintre fondatorii arheologiei noastre, chiar dacă s-a ghidat după ipoteze nesusținute cu probe elocvente. Pe bună dreptate l-a amendat crunt Odobescu în articolul Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează, însă nimic nu l-a împiedicat să fie primul apologet al componentei dacice a originii și civilizației noastre. Pentru aceasta, Bolliac a explorat fondul vechi dacic și a reconfigurat o întreagă mitologie românească, enunțând, înaintea lui Hasdeu, teza dacismului.
Însă cea mai importantă contribuție a arheologului care și-a îngropat talantul de poet fără a face pe deplin uz de el a fost în domeniul presei. Aici poate fi considerat primul nostru gazetar, în accepția modernă a termenului, deoarece a avut o prezență consecventă și angajantă timp de patru decenii. Este motivul pentru care, atras de noul mecanism care multiplica textul, Bolliac nu a zăbovit deloc asupra rândurilor așternute pe hârtie. Aceasta a fost eroarea vieții sale creatoare și l-a costat punerea în lanțuri de aramă, din partea istoricilor literari.
Pe altă spirală a evoluției istoriei literaturii noastre, ceea ce i s-a întâmplat generației din care făcea parte, la începuturile epocii noastre moderne, după căderea Regulamentului Organic, au pățit mulți dintre scriitorii noștri imediat după reintroducerea relațiilor de tip capitalist consecutive căderii comunismului. Și unii, și alții au fost furați de mirajul cuvântului tipărit: primii au fost fascinați de cuvântul apărut în revistă, ceilalți, de cuvântul publicat în libertate. Nu trebuie neglijată, pentru ambele perioade, nici infestarea cu morbul politicii. În schimb, dacă entuziaștii ctitori pașoptiști au fost contestați de generațiile mai tinere tocmai în urma acțiunilor lor modernizatoare, lovitura de grație venindu-le din partea teoriei maioresciene a autonomiei esteticului, mulți dintre componenții generațiilor postdecembriste se despart de antecesori, în numele principiilor sociologismului de obediență gheristă și ale studiilor culturale.