În paginile foarte numeroase pe care le-a dedicat romanului românesc, Nicolae Manolescu observa că personajele negative sînt mai reușite decît cele pozitive. Observația se poate extinde și la alte literaturi, ca și la genul teatral. E clar că Dinu Păturică, Gore Pirgu, Stănică Rațiu sau Bozoncea, cu toată banda lui, sînt mai izbutiți și „rentează“ literar mai bine decît Jderii, Șoimăreștii și mai ales activiștii exemplari din romanele post-belice.
Cel mai recent roman al lui Ovidiu Mihalache propune, prin abilitatea autorului, un astfel de personaj memorabil care – într-o lume pestriță pusă în umbră, în carte, de personalitatea lui – evoluează spectaculos pentru a cădea apoi în derizoriu. Moartea și înhumarea lui, abia observate într-un mediu prin excelență vital, închid o epocă, și anume cea a „obsedantului deceniu“, care s-a întins dincolo de limita propusă de denumirea sa.
E drept, personajele negative, de care literatura noastră nu duce lipsă, fac parte din rețeta succesului. Totuși ele nu se construiesc chiar atît de ușor. Riscul de a rata prin șarjă sau printr-o pedepsire exemplară la final (Dinu Păturică, Tănase Scatiu) este destul de mare. Arta lui Ovidiu Mihalache, în acest roman, este de a nu lăsa nicio clipă să se audă vocea sa proprie, de narator. Ceea ce primește cititorul este doar fluxul gîndirii personajelor, în primul rînd al celui central, numitul P. T. Spirea, al cărui coeficient de inteligență la limita retardului e totuși suficient de mare pentru a-l constitui într-un nemernic. Astfel, romancierul se ferește cu folos de a exprima un punct de vedere, de a-și osîndi – de la înălțimea omniscienței auctoriale – personajul și nici pe celelalte, care nu sînt departe pe o scală a non-valorii, dar nu se pot totuși compara cu cel dominant. P. T. Spirea este un produs de factură emblematică din galeria răilor și famenilor literaturii noastre contemporane. Aș obiecta că el înghite poate prea mult din materia narațiunii, dacă Mahalaua roșie, adică Vatra Luminoasă a Bucureștilor, în primii ani ai comunismului, n-ar fi și ea un mediu surprins cu acuitate. Căci autorul are merite și în redarea clocotului, vivacității mahalalei devenite roșii în regimul Gheorghiu-Dej, plină de turpitudine, dar și de agitația dorinței (oarbe) de supraviețuire.
Perdinand Taci Spirea, P. T. Spirea, alintat Păunel, este o scursură de om și o bogăție de personaj. Tatăl lui, minoritar din breasla căldărarilor, vrea să-i dea numele regelui al cărui supus este : Ferdinand. Dicția deficientă îl face să rateze inițiala F, iar îndemnul „taci“ e adresat nevestei care ar fi vrut să i se adreseze, mai puțin sofisticat, cu Gheorghe. Funcționarul stării civile transcrie însă conștiincios ce aude, încît viitorul „ilegalist“ comunist și ulterior activist PCR, rămîne oficial Perdinand Taci. Cu o remarcabilă și constantă negare a „corectitudinii politice“, romancierul îi atribuie căldărarului – viitor comunist – ura față de muncă și resentimentul față de clasele privilegiate, alături de o ticăloșie spontană care-l face greu de uitat.
Nici alții de prin mahala nu sînt mai mintoși, dar măcar sînt mai bine orientați. Încît, după îngropăciune, groparul Ilie îl prohodește în felul său: „Așa-i, tovarășu’ Spirea, că-i bine acolo ? Mama ta de bolșevic!“. Mahalaua roșie este un fel de Groapa după instalarea comunismului. Regimul politic dictatorial și ideologia băgată pe gîtul mahalagiilor alterează viața comunității, dar nu o poate anihila, nici supune în totalitate. Învîrtelile, bețiile, amantlîcurile continuă sub flamurile roșii. Iar P. T. Spirea, observă că nu poate schimba nimic și se scrîntește în visele de a ajunge în audiență la tov. Hrușciov sau măcar la tov. Gheorghiu-Dej. Chiar linia partidului se schimbă și membrului ei, tot mai marginal, nu-i rămîne decît să dispară. Deasupra lui, cel șters pentru totdeauna din evidențe, mahalaua își continuă tumultul existenței, indiferentă la cotiturile traseului „înaintării spre comunism“. Orice culoare ar purta, ea rămîne un „mediu de cultură“, în sensul dat de biologie, în care mucegaiurile, bubele și noroaiele cresc și se înmulțesc triumfătoare.
Ovidiu Mihalache, a cărui tehnică narativă e bine stăpînită, izbutește un roman de o deosebită autenticitate și indiscutabilă forță epică, așa cum destul de rar se ivesc.