- (Transcriu sârguincios vise, coşmaruri)
Transcriu sârguincios vise, coșmaruri, dorințe, descriu cu uimitoare exactitate întâmplări care n-au avut loc, imagi nez, imaginez, ficțiunea asumată este mai puternică decât realitatea, minciuna trăită cu intensitate este mai puternică decât adevărul, ficționez, ficționez, re-creez lumea. Lumea este un puzzle pe care, nătângi, cei mai mulți se îmbulzesc să-l alcătuiască după modelul dat. Eu nu fac asta. Am avut de la început o bănuială: că micile piese, cioburile se pot recompune și altfel. Și montate altfel dau altceva decât lucrul cunoscut, ceva absolut nou, coerent. E ca și cum toți ar forma din figurile alea disparate o scenă idilică, un peisaj senin pe malul râului, într-o dimineață de primăvară, numai eu așez diferit fragmentele respective și iese altceva, prodigios, scena respectivă, creată de mine, are și nori negri pe cer, și, printre copaci, se strecoară o siluetă misterioasă care va comite o crimă. Rezumând: dintotdeauna am avut convingerea că mai există o realitate ascunsă, dincolo de imaginea comună, dincolo de ordinea comună; eu o caut inspirat și o descopăr.
În anii ’80, am lucrat în străinătate. Am fost singur acolo, Chiara rămăsese în țară. Raporturile dintre noi doi se schimbaseră considerabil: soția mea se înăsprise, nu cred că mai era îndrăgostită de mine, ca în tinerețe – o dezamăgisem de-a lungul timpului, în repetate rânduri probabil, nu doar o dată. N-aș putea spune precis cum anume o dezamăgisem și probabil nici ea n-ar fi putut spune, era ceva obscur, mai degrabă presimțit, bănuit, decât ceva ex plicit, definibil. Oricum, nu mai era iubire între noi, dar devotamentul ei se păstra intact. Îmi era credincioasă în absolut, precum un câine de pază stăpânului său. Ea avea o natură intrinsec onestă și cred că lua lucrurile ca în tragediile antice – eu eram cel predestinat ei, oricum aș fi fost eu, chiar și ticălos, eram al ei și ea era a mea, trebuia să-și poarte crucea, nu m-ar fi trădat pentru nimic în lume… Dar iubire sigur nu mai exista în inima ei.
Am făcut „un stagiu“ la Lyon, oficial eram reprezentan tul unei firme de comerț exterior, aveam un mic birou în centru, pe limba de pământ dintre Rhône și Saône, adoram locul. Dar, dacă aș căuta o proiecție, o echivalență exterioară, citadină a sufletului meu baroc, luxuriant, contradictoriu, fabulos, labirintic, hipersofisticat, cu fețe fără număr impregnate cu o nebunească poezie, atunci de bună seamă nu Lyonul, oraș deosebit de frumos și el, ci Parisul, ah, Parisul ar fi repre zentarea mea cea mai potrivită, dintre toate orașele lumii.
Și fiecare weekend mi-l petreceam acolo. Îmi plăcea să umblu hai-hui, până uitam de mine, pe străduțe vechi și lirice, pe marile bulevarde, pe Saint Denis, printre prostituatele bătrâne care arătau hidos așa, despuiate, să mă plimb apoi prin cartierele din est murdare, ieftine, cartiere de emigranți pestriți, dubioși, dar și pe Champs Elysées ori pe Pont Neuf și în fine să mă opresc, să dormitez pe pajiștile de la Tour Eiffel, sau în Jardin du Luxembourg, sau pe treptele de la Sacré Coeur, sau pe esplanada de la Centre Beaubourg plină de clovni, muzicanți și mimi, să dormitez, să dormitez, să visez, apărat de un fel de pavăză nevăzută a mea de zumzetul ca de babilon vesel al turiștilor, vai, astfel mă regăseam pe mine însumi, visam și mă izolam de lumea tembelă, călătoream fascinat pe un drum lăuntric spre centrul meu și scormoneam în memorie, reînsuflețind secvențele care erau cele mai prețioase. Incontestabil, sexualitatea, sexualitatea este capito lul cel mai important din viața mea, recunosc că este sine qua non pentru mine, ascult de fantasme tiranice și incestuos-delirante, sunt sclavul unor anomalii de nemărturisit, ca de altfel atâția dintre cei din jur, dar ei, spre deosebire de mine, nu au curaj să se privească drept în față, cu sinceritate, pe ei înșiși, sunt striviți de jenă, eu am trecut pragurile supreme ale dezgolirii de sine, ale privirii lucide și nemincinoase, nu mă mai tem de adevărata mea natură, dimpotrivă o las să vorbească, să-și strige, să-și urle adevărul, oricât de inacceptabil ar părea.
În primii ani de copilărie, într-o zi, am vârsta de șapte-opt ani când se petrece scena asta, zăresc din întâmplare trupul gol ca un munte de aur al unei femei. În târgul nostru, lumea nu prea are băi, este vară și ea, o vecină, gard în gard cu locuința noastră, se spală într-o albie, așezată sub o copertină impro vizată, undeva în curtea sa. S-a dezbrăcat, cu o cană ia apă dintr-un vas mare zincat și și-o toarnă pe trup. Sub stropii de apă, pielea ei strălu cește, ochii mei se opresc fascinați pe sexul femeii, ea și-l freacă alene, zâmbește, apoi își plimbă degetele pe spate, pe tors, femeia se întoarce, este rubensiană, degetele ei coboară acum fără grabă de pe gât pe sâni, pe pântec și apoi pătrund în deschizătura aceea misterioasă de sub pântec, își reia miș carea ritmică minunată, inima mea bate asurzitor, mi-e teamă că ea ar putea auzi bătăile inimii mele și astfel mi-aș trăda prezența acolo, pitit în spatele gardului, de unde urmăresc scena, sângele mi se ridică în cap, amețesc, nu mai am aer să respir, ochii aproape îmi ies din orbite, mă sufoc de frumusețea, de minunăția acestei vederi, îmi dau seama că femeia aceasta mă așteaptă, trebuie să ajung la ea, trebuie să fie a mea, trebuie să rătăcesc prin văile și pe colinele corpului său mirobolant și izbuc nesc în plâns că sunt prea mic, că femeia aceasta nu m-ar accepta lângă ea, că și-ar râde de mine, ar izbucni în râs, rănindu-mă cu hohotele sale dezlănțuite, încep să plâng și o iau la fugă, dar deja am conștiința faptului că nu pot trăi fară trupul acelei femei, de aceea m-am născut, nu există justificare mai înaltă, exist ca să cuceresc, să mă contopesc cu trupul femeii-care-se-îmbăiază.
Am deja obsesii, am împlinit opt ani, apoi nouă ani și trupul femeii văzute în timp ce se îmbăia e principala mea preocupare mentală sau rațiune de a fi – rațiune e aiurea zis, de fapt, irațiune de a fi e mai potrivit –, înțeleg că natura are un proiect important cu mine, aștept să cresc mai repede, să mă ia în serios acea femeie, sau altă femeie, merg la film cu tata sau cu colegii de clasă și nu mă pot concentra decât câteva minute sau maximum câteva zeci de minute asupra poveștii de pe pânză, curând fiecare poveste proiectată pe ecran ajunge să mă plictisească de moarte, stau în sală, închid ochii, văd femeia care-și plimbă mâna pe sex, își strecoară degetele între picioare și aștept să cresc, închid ochii și imaginez propriul meu spectacol mult mai captivant decât pelicula aceea, propria mea desfășurare plină de dramatism, îmi închipui că deja am crescut, îmi închipui că sunt un tânăr atlet și mă văd zburând de pe scaunul meu din sala de cinema, mă înalț în văzul tuturor și stau sus pendat undeva aproape de plafon, mi-e cu putință asta, stau undeva sus, în aer, în exclamațiile de uimire admirativă ale spectatorilor, toți sunt impre sionați de mine, toți acum mă zăresc, iau act de existența mea, mă recunosc și mă admiră, nu se mai uită la spectacolul cinematografic banal, ci se uită la mine, le-am atras atenția, da, aștept să cresc și să fac lucruri ieșite din comun, să le stârnesc tuturor admirația și să cutreier pe colinele neasemuite și prin văile răcoroase, întunecate și mirosind pătrunzător ale trupului acelei femei, îmi dau iarăși lacrimile de emoție când mă imaginez și mă descopăr pe mine acolo sus, fac cercuri în văzduh și toți mă fixează uluiți de acrobațiile mele supraumane, vreau să cresc, să cresc, am treisprezece ani, o colegă își bate joc de mine, o plac, dar nu am știința să-i destăinui asta, apoi, decis să ajung să zbor odată și odată, să am performanțe excepționale, de care nimeni altcineva nu e capabil, îmi iau inima în dinți, îmi depășesc complexele și îi mărturisesc în fine că o plac, ea însă râde, îi par doar un puști, un mucos, ea umblă cu unii mai mari, elevi la liceu, cu ei se despoaie, căci sigur se despoaie, cu ei își face de cap lepădătura, nu mă merită…
Dar vine și ziua așteptată, într-o bună dimineață asistenta de la cabinetul medical al liceului mă cheamă la cabinet pentru un control de rutină, este nou-sosită în oraș, cât să aibă, treizeci de ani?, eu am aproape șaisprezece, cheamă și fete la control, dar mai ales băieți, azi nu s-a mai prezentat nimeni în afară de mine, ea zâmbește într-un fel anume, mă așez pe scaunul special, aștept să mă consulte, dar pe ea nu o interesează starea mea de sănătate, știe că n-am probleme, zâmbește, închide ușa, trage transperantul, are pe ea un halat alb, apretat, cu nasturi în față, până atunci nu m-am uitat la ea ca la femeia-care-se-îmbăiază-în-curte, nici n-am apucat să-i iau seama, am privit-o fugitiv, neatent, ca pe un cadru sanitar, practic n-am văzut-o, își leapădă halatul, vai, are un trup vrăjit, este mai frumoasă chiar și decât femeia-care-se-îmbăiază, zâmbește întruna, mă mângâie pe creștet, ce drăgălaș ești, a venit, a venit așadar momentul pentru care m-am pregătit, totuși mă simt luat prin surprindere, iarăși îmi bate inima asurzitor și sunt sigur că ea aude cum îmi bate inima, mi-e rușine, iarăși am amețeli, acum ce ar trebui să fac?, sexul meu care, atât de des în ultima vreme, este tare și drept ca o bară de metal acum nu se trezește, mă pierd, mă cuprinde panica, nu sunt bun de nimic, nu sunt în stare să fac ceea ce femeia aceasta strălucitoare ca un lingou de aur își dorește și ceea ce și eu îmi doresc de când mă țin minte, nu sunt în stare, abia mă abțin să nu izbucnesc în lacrimi, femeia nu renunță, își desface picioarele, privește, șoptește ea, își plimbă degetele exact ca și cealaltă, și exact în aceleași locuri, eu sunt aproape să mă dezintegrez, să mă fac fărâme acolo, în fața ei, ea nu renunță, vai, în fine, partea aceea neputincioasă a mea înviază și repede, mult prea repede, simt un șuvoi de neoprit care țâșnește din mine, sunt ter minat, nu mi-am închipuit că există atâta plăcere, dar o urăsc, o urăsc pe femeia aceasta, n-am fost în stare s-o stăpânesc, am fost slab, m-am simțit extraordinar, dar și mizerabil, umilit, ca o floare de păpădie peste care ea a suflat în bătaie de joc, o ador, dar la fel de mult aș vrea să mă răzbun pe ea, pe această femeie, pe orice femeie…, ea ar fi trebuit să mă admire, nu să mă trateze așa, batjocoritor, ca pe un nevolnic, un mic instrument ocazional al plăcerii ei…
La Lyon, omul meu de legătură era Marthe, Marthe Chabral, o franțuzoaică pe care noi o recrutasem cu mulți ani în urmă, fusese și la București, prin anii șaizeci și ceva, se școlise la noi, mă asistase discret și eficient, de fapt coordonaserăm împreună toată chestia când îi rezolvasem șefului cel mare chestia cu diplomele, cu liceul și facultatea, mă rog, actele nu putuseră să fie puse în regulă sută la sută, aveam ordin „să soluționez de urgență“, așa că există unele inadvertențe, strict din scripte rezultă că făcuse patru ani de liceu într-un singur an calendaristic!, iar toate mediile în toate clasele fuseseră maxime, culmea, fără ca vreun profesor să-l fi zărit la față pe elevul genial, o băbăștoacă mai guralivă, profesoară la liceul ăla, guralivă și fără minte, chiar începuse să bată toba, așa că am fost nevoit să mă zborșesc nițeluș la ea, s-o potolesc. Plus că, dacă vreun smintit ar cerceta documentele de la facultate, ar descoperi cu stupoare că se înscrisese la facultate înainte de a absolvi liceul, ei, dar astea sunt amănunte, amănunte picante din meseria noastră, eu așa le iau, cert este că Marthe mă asista la unele operațiuni din perioada aceea și ea era încântată de mine, ea mă admira, nu ca târfa aia care mă umilise în cabinetul medical, Marthe mă admira, mintea mea i se părea extraordinară, inventivă și plină de promisiuni îndrăznețe mereu onorate, de altfel ea mă botezase Le fou, care fusese românizat Leofu de unii dintre șefii mei care stăteau prost cu franceza, ea exclama mereu surprinsă de senzaționala mea inteligență: „C’est incroyable, tu es vraiment fou, mon cher Cesar!“
Fou, fou, Le fou, le fou, Leofu: Leofu, așa îmi rămăsese numele.
De la Paris, călătoream împreună cu Marthe în Germa nia, mai ales Bavaria era destinația noastră, era ceva încurcat, în legătură cu oamenii lui Carlos și cu postul de radio Europa Liberă. De obicei, mă captivează misiunile primite, îmi fac cu pasiune meseria, dar chestia asta pe care o pregăteam acum nu-mi mirosea a bine și, slavă Domnului, nu mi-a lipsit și nu-mi lipsește flerul, dacă eu zic că treaba mirosea urât, înseamnă că așa era, drept care am tras de timp și i-am pus frână și Marthei, las-o mai moale, e spre binele tău, așa că am răsuflat ușurat când, pe nepusă masă, am fost detașat din Lyon, deși regretam orașul și țara, căci visele mele nicăieri nu înfloreau ca în Franța, vai, paradisul visurilor mele e Franța, mi s-a dat o altă însărcinare, am fost trimis pe un teritoriu com plet securizat, tot în Germania, dar la ai noștri, în Berlinul de Est, eram un fel de pion al Securității noastre pe lângă cea est-germană, lucram chiar în sediul central, chiar pe Normannen Strasse, oho, neamțul tot neamț, aveam ce să învăț acolo, de la ei, Stasi se dorea sabia și scutul Partidului și chiar era, oho, o instituție mult mai pusă la punct chiar decât Gestapo-ul, se perfecționaseră între timp băieții, desigur și cu sprijin rusesc, numeric raportul dintre cei de la Gestapo și Stasi era de unu la douăzeci în favoarea ăstora de-acum, l-am cunoscut pe însuși Erich Mielke, oho, ce pur, ce sublim, ce concis se exprima idealul profesional al colegilor mei est-germani: transparență, un singur cuvânt, ei voiau să obțină o transparență totală în societatea germană, lumea să nu mai aibă ascunzișuri penibile, toți cetățenii să fie transparenți, să arate ca un geam proaspăt spălat, se se vadă prin ei, până-n străfunduri, să gândească transparent, adică să gândească pozitiv, corect, să fie devotați Partidului care le voia fericirea, ce purificare a sentimen telor! Se spune, dacă n-or fi mincinoase statisticile, că țineau sub control permanent cam douăzeci la sută din populație, era suficient pentru țelul lor, douăzeci la sută, ceilalți optzeci la sută erau stăpâniți printr-o pârghie extraordinară, spaima, li se inducea în creiere spaima și se disciplinau total, oho, neamțul tot neamț, am reținut un mic detaliu care m-a amuzat: păstrau mirosul dușmanilor poporului pe mici bucăți de material, în vase de sticlă și astfel câinii puteau în orice clipă să-i adulmece, să le ia urma, să-i sfâșie cu colții lor feroce, dacă respectivii s-ar fi împotrivit nobilelor idealuri, dacă ar fi refuzat propria lor fericire care li se băga pe gât …
Brusc însă, așa cum și plecasem, am revenit în Franța, de data asta chiar la Paris, de data asta sub o altă identitate: nu mai eram eu, cel din Lyon, reprezentantul comercial, funcționa rul, tehnocratul impecabil, pus să-și îndeplinească sarcinile economice ca reprezentant, ce-i drept, al unui stat comunist, însă fără să fie atins de ideologia respectivă, fiindcă el nu face politică, el nu crede decât în teoriile economice, în ecuațiile sale inginerești, nu, nu mai eram tehnocratul, ci acum eram un transfug, acum jucam alt rol, alt rol, eram cineva care scăpase de prigoana comunistă, fugind pe la Porțile de Fier, riscând enorm, aruncându-se într-o noapte în apele reci ale Dunării și ajungând la sârbi, de aici într-un lagăr ca infernul pe pământ din Italia, iar de aici în Canada, acum eram cetățean canadian, eram ziarist la o publicație de limba franceză din Montréal, de fapt subvenționată și coordonată de ai noștri, și fusesem trimis core spondent la Paris, o, era seducător, prin apartenența mea la instituția Securității aveam posibilitatea să joc roluri, să mistific și mistificam, îmi luam false identități și mă contopeam cu ele, da, acum eram un ziarist canadian care nu încetase însă să fie patriot român: o, acesta denunța cu mult curaj, neobosit, atrocitățile comuniste din țara lui de origine, țară pe care el încă o iubea, cu dăruire de sine, gata de sacrificiu, vai, e o țară în care el nu se putea întoarce, acolo, acasă, părinții îi erau persecutați, și sora lui era persecutată, fiindcă el era transfug, era considerat trădător, vai, țara lui captivă într-o istorie barbară, țara lui ca o închisoare… Da, acum eram ziarist canadian, și un neînfricat patriot român, și un luptător statornic împotriva ciumei comuniste, dar eram deopotrivă și altceva, mai aveam o față de împrumut, o mască: făceam figură de ins himeric și fragil, mă dădeam drept poet și citeam prin cafenele, în grupurile de români dezrădă cinați ca și mine, citeam poeme fulminante, mergeam în fiecare duminică la biserica românească din Paris, tunam și fulgeram împotriva regimului totalitar, îi cuceream pe toți cu atitudinea mea, cu curajul meu, nimeni nu avea determinarea mea și vocea atât de tunătoare împotriva nedreptăților din patria confiscată de comuniști, nimeni nu avea înflăcărarea și cutezanța mea, îmi făcusem atâția prieteni printre românii din exil, uneori, într-un cerc sau altul unde peroram, își făcea apariția, ca din întâmplare, și Marthe, ea era uluită de virtuozitatea mea interpretativă, Le fou, le fou, zicea în sinea ei, uneori pufnea în râs când diferența dintre ce susțineam eu în vorbe și ce eram eu în realitate devenea prea mare, o prăpastie, abisală, pufnea în râs în sinea ei, le fou, le fou, c’est génial!… Iar alteori chiar și ea era derutată, nu mai știa ce să creadă, căci eu mă comportam atât de convingător în dezlănțuirea mea contestatară, încât ea se pomenea întrebându-se îngrijorată Oare nu cumva a trecut de partea cealaltă?. Pe urmă, își dădea seama că eu mă joc, mă joc strălucit, fabulos, mă identific nebunește cu personajul, o, acesta este Cesar, împăratul falselor întruchipări și al înscenărilor mistificatoare. O, cum îmi compusesem eu o biografie spectaculoasă, legendară, pierdută în vagul misterios, povesteam în fața unei cafele ori a unui pahar de Bordeaux, povesteam ore în șir cui voia să mă asculte că mă trag dintr-o familie nobilă și veche din Goția, printre strămoșii mei se numărau kazari și karaiți, vai, ținutul fabulos al Crimeei fusese prima casă a strămoșilor mei, Crimeea care e a tuturor și a nimănui, vai, vârful Mangop atât de intim legat de tulburătoarea istorie a familiei mele, Man gopul face parte din mitologia mea personală, abia de două sute și ceva de ani familia mea se refugiase în Țara Româ nească, iar Țara Românească devenise propria țară a familiei mele, sângele strămoșilor mei se amestecase cu al localnicilor, se făcuse până la urmă sânge românesc, vai, ce noblețe au cei din familia mea, mai bine moarte decât dez onoare, păstram nostalgia miticei Crimei, dar nu regretam că neamul nostru o părăsise și se atașase de ținuturile românești, o, să nu uităm că și celălalt personaj apocaliptic, contemporan cu Stalin, e vorba desigur despre Hitler, a avut și el planuri speciale cu Goția, mereu era tentat să rescrie istoria după calapodul minții lui nebunești, Führerul avea de gând s-o înscrie în himericul lui proiect Gotland, vai, vai, ce ieșită din țâțâni este istoria secolului douăzeci, o istorie, mărturisesc, tocmai de aceea pe gustul meu…
Pe vremea aceea, cum spuneam, îmi exersam spiritul ludic dându-mă drept poet, acolo, în rândurile emigrației românești, și chiar treceam drept poet, căci eu când mă dau drept ceva sau cineva chiar devin acel ceva sau cineva, consider o regulă fundamentală a ființării mele multiple să mă identific la modul perfect cu o situație sau cu o persoană, mizez enorm pe talentul meu cameleonic, pe capacitatea mea de a simula și chiar de a mă contopi empatic cu diverse personaje, da, da, repet, treceam drept poet și chiar eram în realitate poet, citeam multă poezie, Michaux și Kavafis, Rilke și Eliot, citeam și scriam poezie, trăiam poezia, frecventam un cenaclu al diasporei, exprimam ca un cunoscător puncte de vedere pătrunzătoare despre creațiile în general mediocre pre zentate acolo și chiar mi-am făcut publice propriile încercări lirice, am primit laude, Este o revelație!, a exclamat conducătorul cenaclului, pregătisem pentru tipar și un volum care se intitula Geometria întunericului, „dacă universul meu ar avea un centru atunci/ la marginile mele ar putea fi zărit/ târându-și poala hainei vechi și zdrențuite,/ înaintând agale, ca vârful ostenit al unui compas,/ ar putea fi zărit/ acel bătrân orb și suferind ce n-are nume/ ori are mai multe, OrbuldinRusia, sau Fărădelumină, sau domnul Nimeni…“. Astfel de versuri produceam și le citeam în cenaclu. În felul acesta, eu îmi construiam migălos, cucerind metru după metru, neobosit, drumul spre cele două persoane altfel venerabile, soț și soție, care, pe cât de fragile erau ca prezență fizică, pe atât de enervante, de înfricoșătoare li se păreau alor noștri din țară, când vorbeau la microfonul acelui post de radio, cu vocile lor speciale, aidoma vocilor unor sacer doți, ale unor profeți care anunțau zi de zi eșecul nostru și apropiata sucombare a lumii noi pe care ai noștri își dădeau silința s-o făurească triumfal… Să mă apropii de ei, să mă ocup de ei, să-i fac să tacă – aceasta era noua mea misiune.
Și făuream astfel cercuri-cercuri în jurul lor, eram tot mai aproape de ei, ținta mea, ei, cele două persoane în vârstă și repet, firave fizic, atât de civilizate, atât de fine intelectual, cercuri-cercuri, tot mai strâmte, până când am să fac un laț strâns în jurul gâtului lor și ei n-o să mai aibă scăpare și atunci, în sfârșit, ei o să tacă, o să tacă o dată pentru totdeauna, da, da, o să tacă… Eu cunoșteam perfect puterea cuvântului, puterea supremă a cuvântului, și mă foloseam de ea, dar ai noștri, șefii, proveniți mai ales din clasa muncitoare, îndoctrinați simplist, primitiv în cultul muncii brute, al forței fizice, al secerei și ciocanului, al barosului care transformă tunurile în pluguri, al pumnului de fier, ei, șefii, nu aveau iscusința vorbelor măiestrite, erau complexați de rostirea care poate arunca în aer șandramaua lor ideologică, se arătau uluiți-neputincioși în fața cuvântului folosit ca armă, ei nu se împăcau deloc cu ideea că, vai, bătrâneii aceia sunt în stare să provoace tornade, cutremure, dezastre doar prin ceea ce rostesc de la un microfon de radio, ei doi cu propozițiile lor fac cât o armată înzestrată cu tancuri și tunuri…
Într-o zi, am primit însărcinarea, era în legătură tocmai cu cei doi care nu trebuiau să fie anihilați fizic, ci doar să fie băgați în sperieți, ca să înceteze odată cu comentariile lor otrăvite la adresa noastră, am primit așadar însărcinarea să mă depla sez la Strasbourg și, în fiecare zi la doișpe fix, să intru într-o librărie din centru și să aștept răsfoind cărți timp de cinci sprezece minute, până în ziua când o să apară un tip de legătură trimis de Carlos, pe care o să-l recunosc fiindcă o să poarte pe umăr un aparat foto marca Nikon, iar în mână o să țină o revistă Lire. Trecuseră trei zile, tipul respectiv nu venea și eu începusem să mă plictisesc, nu, nu să mă îngrijorez, doar să mă plictisesc, după-amiezile mi le petreceam într-un bistrou, aproape de hotel, pierdeam ceasuri întregi în fața unui pahar de vin roșu, citind ziarele și studiind chipurile oamenilor care se perindau pe acolo, aveam un loc preferat unde mă așezam, pe un scaun înalt, rotitor, la un fel de masă lungă, de tip consolă, fixată de peretele acoperit cu oglinzi. În oglinzile acelea din fața mea puteam să zăresc foarte bine tot ce se întâmpla în bar, nu-mi scăpa nicio mișcare, aveam sub control intrarea cu orice persoană care deschidea ușa, și totul era ca un joc, exersam zilnic să rețin fizionomii, să ghicesc comportamente, condiția socială, intelectuală și chiar starea de spirit a diverșilor necunoscuți, așa, la prima vedere, după înfățișare și gesturi. Apoi, mai făceam și altfel de exerciții: căutam să rețin, privindu-i pe inșii ăia doar preț de câteva clipe, cât mai multe detalii semnificative de la unul și de la altul, așa încât, dacă aș fi fost pus, să reușesc să-i descriu cât mai precis.
Astfel îmi omoram timpul în Strasbourg, tot așteptându-l pe omul de legătură care întârzia și întârzia să apară. Nu se întâmpla nimic remarcabil, când, într-o seară, era deja a șasea zi de ședere în orașul acela, ușa s-a deschis, am ridicat indiferent privirea din ziarul unde tocmai citeam despre o întâlnire Reagan–Gorbaciov și am dat cu ochii de ea: eu, care nu mă tulbur ușor, m-am simțit străfulgerat, ca și cum aș fi fost conectat la o rețea electrică de înaltă tensiune. Am avut senzația că mă dezintegrez, că sunt un vas de sticlă care cade și se face țăndări, trebuind să fie adunat cu fărașul. Căci în pragul anodinului local, se afla ea, Clara, răvășitor de frumoasă, cu același defect care o preschimba într-o zeitate, având un ochi căprui și celălalt auriu, puțin speriată, confuză parcă, cu pieptul tresăltându-i din pricina efortului, după drumul pe care rezulta că-l străbătuse pe jos, urcând străduța pietruită, foarte în pantă, ea, Clara, ca și cum timpul s-ar fi întors cu treizeci de ani în urmă, ca și cum atunci, prima oară, când eu îi luasem viața, ea de fapt n-ar fi murit: Clara, Clara, Clara…
(Fragment din ediția a doua, revăzută și adăugită, a romanului Povestirile lui Cesar Leofu)