Cu mai multe luni în urmă, citeam un interviu al doctorului Ion Vianu, psihiatru, psihanalist și scriitor profesionist, publicat în revista „Lettre internationale“, reținând acest pasaj memorabil: „A te lipsi de lectura Bibliei este a te condamna la incultură, cel puțin dacă ești european. Nimeni, sub cuvânt că este ateu, nu ar trebui să se simtă scutit de a citi Biblia. Psihologul, moralistul, estetul înamorat de expresia fericită se îmbogățesc citind-o. Au citit-o și ateii, și profeții ateismului, cu mare profit (Nietzsche, Freud).“1
Am regăsit menționate numele de mai sus, asociate cu acela al lui Marx, și în recentul volum de eseuri al doctorului Ion Vianu, intitulat, cu o celebră exclamație a lui Dostoievski, Frumusețea va mântui lumea2. O parte din această consistentă carte este constituită din meditații, constatări și observații asupra condiției umane actuale, formulate de un moralist autentic, care, fără să recurgă la retorică, respinge eufemismele. Ion Vianu vorbește despre omul-masă și omul plat, definind și descriind cele două categorii aparținând vremii noastre. Cel dintâi exemplar este pus în legătură cu un celebru eseu interbelic al lui Ortega Y Gasset, Revolta maselor, și adus la zi: „După Primul Război Mondial, scrie Ion Vianu, s-a produs o erupție a «omului-masă». Omul-masă nu trebuie confundat cu proletarul; el provine din toate clasele sociale; este un tip uman care, fără să beneficieze de o calitate specială, consideră că are dreptul să se pronunțe asupra oricărui subiect și să decidă mersul lucrurilor. Pe de altă parte, omul-masă este mai preocupat de drepturile decât de obligațiile ce-i revin. Elitele au dispărut sau se retrag în cotloane obscure. Elitele considerau că primordiale erau obligațiile pe care le aveau, nu drepturile ce li se cuveneau.“3
Aplecându-se asupra unui exemplar uman înrudit cu „omul-masă“, Ion Vianu ia în considerare un descendent al acestuia, care ne este familiar: omul plat; eseul în care îl examinează se intitulează Omul plat și excesele lui. Autorul evocă o carte de acum 50 de ani a lui Paul Ricoeur, unde Marx, Nietzsche și Freud sunt denumiți ideologii suspiciunii. Din acest trio, susține doctorul Ion Vianu, doar Freud și psihanaliza au adâncime metafizică: „Teoria jungiană a inconștientului colectiv este metafizică; mai explicită, dar nu mai mult metafizică decât teoria freudiană a inconștientului. // Este de înțeles, prin urmare, declinul universal al metafizicii. Pretutindeni unde teoria implică o transcendență, ea va fi vânată și eliminată. Psihanaliza nu mai corespunde spiritului epocii (s. aut.). Spiritul epocii noastre implică prezența în actual, eliminarea transcendenței sub orice formă.“4
Ion Vianu, pornind de la binomul văz/auz, spune că, din cauza televiziunii, „în societatea actuală s-a produs un dezechilibru în favoarea vizualului“5, cu consecințele pe care le constatăm. De aici decurge și un clivaj catastrofal între înțelegere și explicare: „Privind tendințele lumii actuale, putem să afirmăm că am trecut de la o eră a înțelegerii la una a explicării.“6
De marasmul ontologic în care am intrat, așa cum arată autorul cărții, știința este răspunzătoare în mare măsură, îndeosebi știința exprimată prin tehnologie. Iată de ce se impune reprodus următorul pasaj din propedeutica omului plat, formulată de doctorul Ion Vianu (sublinierile îi aparțin): „În știință, ghidul, liniile directoare ale acțiunii contemporane rămân văzutele. De unde, prin teologie, prin psihologie ne bazam convingerile pe nevăzute (Dumnezeu, inconștientul), acum suntem din ce în ce mai tare bazați pe ceea ce se vede. Trăim în era descriptivismului. Lumea a devenit un etalaj al supermarketului universal. Prin vedere, nu există înțelegere: descrierea este urmată de explicare. Științele «pozitive» (cum li se spunea) cunosc numai explicarea. Iar influența lor și a tehnologiei este atât de mare, încât tot ce ține de înțelegere, de dincolo, de culise, de adâncime nu mai intră în judecată. // S-a produs un divorț între gândirea curentă, care nu poate face abstracție de deosebirea între aparent și ascuns, și gândirea dominantă a științei și culturii. Deosebirea principală este că maniera explicativă de a gândi, altădată rezervată tehnicii, invadează și domeniul umanului. (…) Este o situație inedită care ne obligă să ne întrebăm dacă omul de azi nu devine postuman.“7
Nu știm dacă noțiunea de postuman, pe care autorul o folosește și în interviul din „Lettre internationale“, îi aparține, însă ea m-a frapat la fel de puternic ca atunci când am întâlnit cuvântul postcreștin într-o carte a lui Paul Evdokimov.
Potrivit doctorului Ion Vianu, omul plat este un risipitor incurabil și cinic, care își justifică ideologic excesele strigătoare la cer: „…nimic nu se potrivește mai bine cu excesivitatea omului plat ca liberalismul încurajând la maximum consumul. Ideologia liberală nu își pune altă problemă decât a consumului. Devastarea posibilă a Terrei, amenințările apocaliptice nu o sperie. Liberalismul trăiește într-un «aici și acum» permanent, iar perspectiva unei comercializări excesive a vieților și a legilor naturii o seduce la maximum.“8
Este dureros, dar nu mai puțin adevărat, să constați care sunt trăsăturile definitorii ale lumii de azi: „Risipa ca principiu de funcționare, perisabilitatea ca ideal sunt inovații în istoria mentalităților. Astăzi, nici operele de artă, nici mașinile, nici ideile nu mai sunt făcute să dureze.“9
Există în cartea doctorului Ion Vianu observații demne de reținut despre cruzimea ideologiilor, despre ateismul contemporan, iar la acest punct merită citat următorul pasaj: „Golirea bisericilor este, totuși, restrânsă. Ea pare limitată la Europa Occidentală. În țara științei și a tehnicii, care sunt Statele Unite, religia este omniprezentă, iar ateismul, suspect. R. Dworkin observa că un ins declarat ateu nu ar avea nicio șansă să facă o carieră politică în America.“10; după cum există, la sfârșitul radiografierii „omului plat“, un final scurt și prudent, intitulat Premisele unei redescoperiri a adâncimii11.
în afară de aceste eseuri, în volumul Frumusețea va mântui lumea se găsesc peste două sute de pagini care se citesc fără sentimentul îngrijorării, cu interes și plăcere pentru rafinamentul cogitativ (reflecțiile despre bătrânețe și cele despre memorialistică) sau exegetic, cum se întâmplă îndeosebi în Craii de Curtea-Veche, cărări ascunse, unde admiratorii prozei lui Mateiu I. Caragiale întâlnesc un vast prilej de meditație.
Nu întâmplător, Ion Vianu și-a intitulat cartea reluând o vestită afirmație a lui Dostoievski, considerat de autor „ultimul mare profet“12. În eseul Apocalipsa ratată, consacrat revoluției bolșevice, citim: „Poporul rus, dezamăgit de țar, s-a despărțit și de Dumnezeu atunci când țarul a fost șters din istorie. Credința umilă, supunerea au devenit, peste noapte, mânie extremă, sete de distrugere. A fost momentul când mentalitatea populară a slujit fără măsură, cu cruzime și mânie neînfricată, cauza revoluției. Dostoievski, încă o dată, prevăzuse viitorul: dacă Dumnezeu nu există, atunci nicio valoare nu mai are consistență.“13
Pomeneam mai sus de observațiile lui Ion Vianu despre memorialistică; un admirabil eseu constituit din reflecții deosebit de interesante, intitulat Memorialistica văzută de un memorialist, măgulitor pentru aceia care au valorificat artistic păcatul nevestei lui Lot, de îndată ce: „Romanul e o ocolire a ceea ce mi se pare funcția primară a literaturii: metamorfoza în limbaj a vieții, în năvalnica ei curgere. Literatura pură trebuie să fie memorialistica. Dar nu orice memorii aparțin literaturii pure“. (s. aut.)14
în același text, Ion Vianu include o seducătoare mărturisire: „Am recitit de curând Amintiri din casa morților. Fără să vreau să impun o părere, am impresia că este opera literară cea mai valoroasă a lui Dostoievski.“15 Tocmai fiindcă sunt doar deghizate în roman, străine de o intrigă, amintirile din temniță ale lui Dostoievski, spune Ion Vianu: „Sunt cu atât mai pline de învățătură profundă, cu cât nu vor să impună nicio idee filosofică sau morală. Și totuși, pe firul eterogenelor povestiri, o mare idee se desprinde, care nu este valabilă numai pentru lumea cumplită a ocnei, ci și pentru umanitatea întreagă: coexistența binelui și răului, a abominației criminale și a generozității profunde, a răcelii celei mai cumplite și a respectului sfios în sufletele acelor oameni. Înseamnă că mântuirea este posibilă, orice individ are o șansă să regăsească în sine Binele pierdut.“16
Legat de eseul Frumusețea va mântui lumea, merită să menționăm cartea părintelui Paulin Lecca (1912-1998), volum de aproape patru sute de pagini, intitulată Frumosul divin în opera lui Dostoievski17. Călugăr de loc din Basarabia, cunoscător al limbii ruse, părintele Paulin Lecca, autor și al unui bildungsroman monahal18, a fost condamnat la moarte în timpul ultimului război, pentru refuzul de a satisface stagiul militar, sentința nefiind, din fericire, executată. Este îmbucurător că bibliografia românească privind profetica afirmație a lui Dostoievski se îmbogățește acum cu un titlu.
Datorăm doctorului Ion Vianu un pasaj mai puțin cunoscut dintr-o scrisoare a lui Dostoievski, adresată nepoatei sale, Sofia Ivanova, în care scriitorul spune: „Nu există pe lume decât o singură formulă cu adevărat frumoasă: Hristos, în așa fel încât manifestarea acestei figuri incomensurabil de frumoase este, cu certitudine, un miracol nesfârșit (întreaga Evanghelie a lui Ioan merge în acest sens; pentru el, unicul miracol este în întrupare, manifestarea însăși a Frumosului). Dar am mers prea departe. Mă voi mărgini să constat că dintre toate frumoasele figuri ale literaturii creștine, Don Quijote este cea mai desăvârșită. Dar el este frumos și pentru singurul motiv că este și de luat în râs.“19
De aici începe exegeza lui Ion Vianu, care se citește cu folos și încântare, ca și celelalte eseuri la care m-am referit.
___________________________________
1 Iulian Boldea în dialog cu Ion Vianu, „Lettre internationale“, ediţia română/primăvara 2015, nr. 93, p. 4.
2 ION VIANU, Frumuseţea va mântui lumea (şi alte eseuri), Ed. Polirom, Iaşi, 2015.
3 Ibidem, p. 65.
4 Ibidem, p. 252.
5 Ibidem, p. 254.
6 Ibidem, p. 258.
7 Ibidem, p. 261.
8 Ibidem, p. 263.
9 Ibidem, p. 264.
10 Ibidem, p. 17.
11 Ibidem, p. 265.
12 Ibidem, p. 104.
13 Ibidem, pp. 93-94.
14 Ibidem, p. 75.
15 Ibidem, p. 74.
16 Ibidem, p. 78.
17 PAULIN LECCA, Frumosul în opera lui Dostoievski, Fundația Dosoftei, Ed. Discipol, Bucureşti, 1998.
18 Idem, De la moarte la viaţă (pagini memorialistice), Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.
19 ION VIANU, Frumuseţea va mântui lumea…., pp. 129-130.