Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filosofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei Premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este și autorul câtorva volume de povestiri. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
În 2022, la invitația Vaticanului, Eric-Emmanuel Schmitt se întoarce la originile marilor credințe monoteiste călătorind în Țara Sfântă, iar Provocarea Ierusalimului (2023) – jurnalul acestui pelerinaj la Betleem, Nazaret, Cezareea – consemnează experiența spirituală, întrebările, reflecțiile, senzațiile, uluirea, până la surpriza finală a unei întâlniri incredibile cu ceea ce autorul numește „de neînțelesul“. Postfața cărții este semnată de Papa Francisc, și ia forma unei scrisori adresată autorului de către Suveranul Pontif, în care acesta subliniază nevoia de fraternitate: „Provocarea pe care Ierusalimul o ridică și-n ziua de azi în fața lumii exact aceasta este: să trezească în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate în unica familie omenească.“ (Editura)
„O carte de călătorie neobișnuită, în care Eric-Emmanuel Schmitt, cu binecunoscuta lui sinceritate, își descoperă intimitatea spirituală. Aceea a unui om scindat între o minte «voltairiană» de la care se revendică un suflet de credincios care îndrăznește să vorbească deschis despre credința sa.“
„Le Figaro“
„Autorul ne oferă o experiență spirituală unică și de neuitat.“
„Biblioteca“
Zidurile de apărare i se ridică, din piatră ocru, groase, solide, mai degrabă ostile decât protectoare, semn că un pericol subzistă. Deși, mai jos, copaci, boschete, peluze, flori încearcă să transforme fortăreața într-o cutie de bijuterii, rămâne totuși amenințătoare. Ierusalimul monumental se închide, în loc să se deschidă. La pândă, sălbatică, suspicioasă, cetatea respinge fără a întâmpina. Adăugând stâncilor zidurile, descurajează apropierea, zdrobește călătorul în așa fel încât acesta, parcurgându-i străduțele, să păstreze acea groază primordială. Lucrările succesive ale lui Irod cel Mare și ale sultanului Soliman Magnificul au închis Ierusalimul în el însuși; Saladin a condamnat Poarta aurită prin care intrase Isus, cea prin care, conform Scripturilor, va trece eventual un alt trimis al Domnului. Ierusalimul se arată încă mai refractar la mesianism decât odinioară, închis în fața aspirațiilor iudaismului de către un împărat romanizat – Irod –, apoi de alți împărați, apoi de sultani. Deasupra acoperișurilor și teraselor, Domul Stâncii sclipește ca un diamant, splendid, opulent. Ne fulgeră. Aurul care nu putrezește, care nu îmbătrânește, care nu ruginește, care nu-și pierde luciul povestește eternitatea, stă mărturie unei alte durate decât cea care ni s-a dat nouă, biete grămezi de carne amestecată cu sânge, în așa fel încât strălucirea domului care sclipește din când în când sub lumina soarelui se adaugă perenității stâncilor milenare, făcându-ne să ne îndoim șira spinări și să ne simțim jalnici.
Aflat pentru întâia oară în fața Ierusalimului, nu știu dacă îl admir sau îl detest. Mă impresionează. Disproporția dintre ce îmi spunea înainte de a ajunge aici și ce îmi sugerează acum mă tulbură: prin ce se potrivește iubirea propovăduită de Isus cu cetatea războinică, peremptorie, inospitalieră?
Imaginea Ierusalimului nu e în consonanță cu sensul lui. Aud pe-aici vacarm, nu pace. Percep agresivitate, nu blândețe. Simt suspiciune, nu încredere.
Poate acesta a fost și motivul pentru care Isus a întârziat să ajungă în acest loc. Fermecat de minunățiile naturii, preferase văile pastorale, liniștea lacului, abundența verde și tandră a Galileei. Amânările dovedesc că ținea la existența rustică și că îndrăgea fericirea. Știa că la Ierusalim nu avea să primească decât lovituri și că doar o moarte crudă avea să-l aștepte. Cetatea era exact opusul său. Cu toate acestea, pentru a-și îndeplini menirea, nu exact din inima contrariului trebuia să-și propage mesajul? Oile, hibiscusul și păstorii aveau mai puțin nevoie de serviciile lui decât cei puternici, bogații, războinicii, negustorii din Templu…
Îmi fantazează oare mintea? Mi se pare că o rumoare vuiește în inima cetății, că acoperișurile ascund un labirint febril, că fumuri funebre plutesc peste vârfurile acoperișurilor, că, în pofida faptului să soarele e la zenit, noaptea se va lăsa foarte repede… Contraste, violențe, lipsă de siguranță, orașul colcăie de mii de răsturnări de situație, gata să se sfâșie. Efect al realității sau al imaginației mele, Ierusalimul e tragic.
În orele care urmează, mă simt cumva rău. Deși îmi închipuisem că voi fi amețit de admirație în fața Ierusalimului, mă trezesc confruntat cu o putere ostilă, care mă sfidează. Și mai degrabă decât să-l învinovățesc, mă blamez pe mine. De ce frica aceasta?
Ne ducem mai întâi la cimitirul evreiesc, cel mai vechi din lume. Peste tot zac sarcofage din piatră fasonată, care, în loc să fie îngropate, sunt aliniate direct pe solul nisipos; pe capace, familiile au depus pietre, niciodată flori. Nu mișcă nimic. E un cimitir fără viață. O sută cincizeci de mii de morminte. De șase mii de ani. Moartea la infinit. Câmpul de cripte, de un bej uniform, ars de focul soarelui, redus la unica dimensiune minerală, mă împinge să vizualizez oasele ce se îngrămădesc aici. Deprimarea mi se amplifică atunci când Guila enumeră nenorocirile îndurate de cadavrele exhumate, deplasate, reamplasate, victime ale jafului și în ziua de azi. Conform lui Zaharia și tradiției ebraice, morții aceștia vor învia și se vor arăta cei dintâi când Mesia va urca Muntele Măslinilor, înainte de a intra în Ierusalim. De aici va începe Învierea. Privirea îmi alunecă de-a lungul zidului căruia i s-a închis definitiv poarta de acces, apoi peste nemișcarea pietrificată a necropolei și sunt cuprins de îndoieli…
Nu e timp să meditez la ceea ce mă înconjoară: habar nu am de ce, paznici cu glas tunător ne strigă s-o ștergem de-acolo.
Coborâm muntele până în Grădina Ghetsimani, acolo unde Isus s-ar fi rugat în seara arestării. O biserică a fost ridicată în jurul stâncii unde s-ar fi recules, edificiu care, ca de obicei, fie și doar prin prezența sa, a distrus scena evanghelică pe care pretinde să o protejeze. Această biserică a Tuturor Națiunilor, construită pe fundații deja existente, este opera lui Antonio Barluzzi, inspirat de data aceasta de stilul bizantin. Și, curios, nu evocă agonia, ci o cochetă eleganță; fațada prezintă un mozaic colorat, în care predomină auriul, sprijinită pe trei arcuri ce desfășoară o grație ușoară, nepăsătoare aproape. Isus este înfățișat înfloritor, în largul lui, jucând rolul mediatorului între oameni și Dumnezeu. Mărturisesc că nu pricep intențiile lui Barluzzi și aș lua-o mai degrabă pe contrasens. Atâtea construcții din Țara Sfântă mi se par tributare unor idei nepotrivite… Când citesc relatări din vechile călătorii, precum cele ale lui Chateaubriand, Lamartine, Loti, sunt invidios că aceștia au putut parcurge respectivele locuri încă virgine.
Nici când pătrund în Grădina Ghetsimani încurcătura mea nu pălește, amplificată de desfășurarea unei liturghii în portugheza din Brazilia. Preotul, cu părul des, cu tenul ca pâinea de secară, tânăr și frumos ca un surfer, gângurește predica, transformând Evanghelia într-o fermecătoare simfonie de păsărele. Colegul lui, preot și el, intonează imnurile ca un cântăreț de șlagăre, cu voce caldă, senzuală, seducătoare. Eu, care descopăr că se poate cânta și așa în casa Domnului, mă delectez. La final, organistul, un laic aparținând grupului brazilian, în cămașă cu mâneci scurte, cu plete lungi, strânse cu un elastic, cu ochelari negri, cu pachetul de țigări ivindu-se din buzunarul de la piept, a cărui alură s-ar potrivi mai degrabă unor petreceri în baruri de noapte decât în sacristie, începe o melodie veselă, ritmată, în așa fel încât îmi imaginez asistența gata să danseze, înainte de a ieși în picioarele goale pe fâșia de nisip galben care ar acoperi piațeta din fața bisericii. Mă farmecă plasticitatea creștinismului. Această religie de origine evreiască s-a scurs cu succes în mii de ținuturi, mii de istorii, mii de culturi diverse. Pentru o clipă, intenționez să mă informez despre diferitele servicii divine programate în Ierusalim în zilele următoare: de ce nu aș efectua un ocol al lumii în optzeci de slujbe?
Părăsim această biserică numită și a Agoniei, care-și poartă cu-atâta dificultate numele, iar Guila ne arată niște măslini aproape uscați, care se presupune că erau în plină putere acum două mii de ani și deci au fost de față la lacrimile de Isus. Iar mă posomorăsc. Firește, aceste trunchiuri noduroase, parcurse de șanțuri, care nu mai stau în picioare decât sprijinite, cu rădăcinile contractate, a căror scoarță se macină, par să fi trăit și pe vremea aceea, însă vagile mele cunoștințe de biologie mă fac sceptic și, oricum, dacă ar fi cazul, chiar aș râde de așa ceva întrucât, cu cât mă uit mai mult la ele, cu atât mi se par mai indiferente, mute, surde la întrebările mele. Ridic din umeri.
Astăzi, vizitarea acestor locuri, pe care le suspectez că nu sunt decât niște martori nesiguri, mă irită. Contactul cu Ierusalimul nu-mi aduce decât neajunsuri/disconfort, izbindu-mă cu atât mai mult cu cât în Galileea nu acumulasem decât momente fericite.
Ne reluăm rutina de pelerini și ne întoarcem la autocar gârboviți, târându-ne pașii, ca o turmă ce suntem.
După un ambuteiaj fără sfârșit, debarcăm în mijlocul unei parcări subterane ample și goale, aproape de poarta Jaffa. Niște bărbați cu remorci motorizate ne iau valizele pentru a le duce acolo unde vom sta, în interiorul zidului de apărare antic, permițându-ne astfel să mergem fără greutăți.
Mi-a făcut plăcere să trec de poarta Jaffa, să pătrund în inima unei cetăți unice, în care supraviețuiesc, sub formă de metereze, citadele, pasarele pentru străji și case otomane, amprente vizibile ale trecutului amestecate cu trepidanta activitate modernă.
În sfârșit, sub stindardul părintelui Henri, o luăm pe străduțe înguste, pavate cu dale de piatră, inaccesibile mașinilor. Preotul se oprește, ridică fruntea și agită un clopoțel. Am ajuns la Căminul Mar Maroun, unde vom locui.
Călugărițele maronite care ne întâmpină realizez imediat că sunt libaneze. Și dacă numi-arfi fost limpede, m-ar fi lămurit drapelul fluturând pe un catarg, în curtea interioară, cu cedrul său verde pe fond alb, încadrat de benzi roșii. Să stai în inima Israelului sub pavilion libanez, asta nu e deloc banal! Așteptând jos, în curte, până mi se aduce o cheie, mă amuz de această nepotrivire, fiindcă cele două țări sunt oficial în război. Contemplând du-te-vino-ul călugărițelor și al oaspeților lor, mă bucur să văd cum creștinismul a creat spații ale încetării focului/armistițiului, precum cel de aici.
Odată ce primesc cheia, îmi salt bagajele și inspectez peștera pentru nopțile mele viitoare. Camera este atât de mică încât dacă deschid valiza nu mai am pe unde circula; pe chiuveta din baie nu am cum așeza periuța de dinți și mă uit perplex la cabina de duș unde cu greu aș strecura un braț.
Pe scurt, nu-mi ia mult să mă instalez; descurajat, plec din chilie și mă așez pe o bancă din curtea interioară. Evident, și alții au reacționat la fel. Se alcătuiește un grup. Fiecare lansează propuneri de ieșire. Ascult. O oboseală fizică și mentală mă lasă fără energie. Totul mi-e indiferent. Să iau o decizie sau să o pornesc într-o direcție anume ar fi peste puterile mele.
Iată-mă deci părăsind călugărițele libaneze pentru a mă ține după grup, călăuzit de părintele Henri, coborând străzile înguste, cotite ale orașului vechi, pentru a „vizita Sfântul Mormânt înainte de a se închide“. Corpul meu pășește pe urmele tovarășilor mei, spiritul la fel.
O luăm pe ulicioare interminabile, unde sunt adunate magazine dând pe-afară de țesături, marochinărie, cutii, haine, săpun, fructe, înghețate, produse de patiserie, suvenire, mătănii, icoane, cruci, bijuterii. Îmi feresc repede ochii, studiindu-mi vârful pantofilor căci, imediat ce mă uit la mărfuri, vânzătorii se reped la mine cu zâmbetul pe buze, gata să mă agațe cu mâinile.
După înlănțuirea de magazine, pe unde plutesc mirosuri de mirodenii și de ambră, ajungem într-o piață pătrată, plină de gură-cască, de pastori, de călugări, de călugărițe, de preoți catolici, de popi ortodocși, dar și de pisici tigrate, nonșalante, care se spală acrobatic sub ochii trecătorilor. Imposibil să descoperi în altă parte o asemenea deosebire de vestimentație, de la cercetașii în bermude, la clericii în sutană, călugărițele cu văl, fetele în pantaloni scurți, femeile în rochii de vară mulate, cuplurile îmbrăcate elegant în țesături de in, turiștii în blugi, șlapi și tricou. Ciorchini de vizitatori tropăie prin fața bisericii Sfântului Mormânt și trăncănesc cu elan ca pe sub frontonul unui teatru în seara premierei; îi însuflețește o efervescență care, în pofida distanțelor lingvistice, aleargă de la un cârd la altul.
Renunțând să mă mai pregătesc pentru descoperirea Sfântului Mormânt, mă lipesc de grupul meu și mă strecor în clădire, frapat pe loc de umbra răcoroasă a vestibulului.
E imens, solemn, sumbru… Nu înțeleg unde mă găsesc, cu atât mai puțin cu cât mulțimea din jur pare s-o știe foarte bine: încă de la intrare, unii se aruncă spre marginea unei plăci din piatră, aflată la nivelul solului, pentru a o săruta, a o atinge, făcând semnul crucii și rugându-se, alții fug în stânga către mormântul lui Isus, alții urcă o scară spre dreapta. Varii arome se amestecă ori se suprapun; limbile se izbesc și ele unele de altele, pulverizate în mii de șușoteli. Mă clatin amețit, descumpănit, printre fumul pioaselor cădelnițe și tremurul candelelor credincioșilor.
Părintele Henri ne anunță că, întrucât Mormântul lui Christos se află provizoriu în reparații, nu are rost să lungim coada în fața pietrei din calcar verzui care-l protejează, un mic edificiu pe pilaștri, îngust, împodobit, cu înfățișare meschină, intrând în conflict cu cupola elegantă și amplă a bazilicii.
Trecem pe lângă pereți crăpați, plini de funingine de la candele și fumul lumânărilor, de care sunt agățate tablouri acoperite de funingine, brocarturi, ornamente, o mulțime de obiecte rococo și inutile, a căror abundență îmi provoacă repulsie.
Mă iau la întâmplare după pașii celor care o apucă pe treptele tocite, tăiate direct în stâncă. La etajul superior, s-a format o coadă de lungime medie. Din reflex, mă așez și eu. Pe măsură ce înaintează, aflu că duce la ce a mai rămas din Golgota, oribilul Munte al Căpățânii, unde erau torturați condamnații pe vremea lui Pilat. Chiar pe unde o ia rândul nostru se înalță, sub un altar, colina pe care fusese pusă Crucea. Aici agonizase Isus.
De la distanță, constat cu amărăciune că organizarea seamănă cu aceea de la biserica Nașterii Domnului: călugării acordă fiecăruia câteva secunde la baza altarului, după care intervin grăbind mișcarea. Vizibil, reculegerea sau emoția credincioșilor îi lasă de marmură; pentru ei, fluidizarea circulației trece înaintea pietății.
Ce caut pe-aici? Mă cuprinde ironia. Spiritul meu voltairian începe să persifleze, considerând spectacolul pe cât de jalnic, pe atât de ridicol. Cine câștigă marele premiu al grotescului, sistemul călugărilor reproducând rutina dintr-un parc de distracții, sau docilitatea pelerinilor? De altfel, aceștia din urmă ce așteaptă? Ce nădăjduiesc acești nefericiți? Presupun că vor primi o binefacere spirituală dedându-se acestor maimuțăreli?
Tropăi pe loc. Mă macină dorința de a o șterge din această mascaradă. Nu mă consider nici în rezonanță, nici motivat de simpatia cu cei din jur, vreau să-mi recâștig libertatea, raționalitatea, autonomia. Să fiu o za din acest lanț de bigoți? Ce închisoare! Mă voi desprinde din acest ritual imbecil.
Mă oprește un calcul: dacă tot am înțepenit așteptând aici de douăzeci de minute, cel puțin să justific pierderea timpului mergând până la capătul experienței. În definitiv, eu am hotărât să iau parte la un pelerinaj… O s-o și fac, indiferent cât m-ar costa, în ciuda reticențelor mele.
Odată aproape de locul protejat de călugări și dorit de credincioși, mă uit la cei care sunt înaintea mea, pentru a înregistra codul comportamental: îngenunchere, semnul crucii, uneori câteva degete pe piatră, apoi ridicare.
Am să mă conformez? Da, voi juca jocul. În pasa proastă în care mă aflu, ipocrizia și genuflexiunile îmi vor oferi cea mai bună ieșire.
Brusc, îmi vine rândul.
Îngenunchez, mă aplec înainte și…
Și…
Și sunt cuprins.
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea din limba franceză a lui Doru Mareș.)