I.
Securitatea financiară a cetățenilor este un drept constituțional
Acum puțină vreme, la într-o emisiune matinală la Radio România Actualități, a fost lansată întrebarea: Ce meserie credeți că este subestimată în raport cu impactul ei în societate? Trebuie să precizez că de mult timp nu se mai prea face diferența între meserie și profesie, deci, realizatoarea emisiunii le avea în vedere pe ambele. Au răspuns la întrebare croitori, muncitori necalificați, șoferi, profesori ș.a. Fiecare dintre respondenți a opinat că propria meserie/profesie este cea mai importantă. Din toată această situație, se naște întrebarea: de ce mai toți respondenții cred că meseria lor este foarte importantă, dar bagatelizată? Am putea spune că sunt două motive. Primul ar fi acela că la provocarea emisiunii radiofonice au răspuns oameni care își iubesc meseria/profesia. Al doilea motiv se găsește în egoismul fiecărui respondent, mai exact, a unui egoism de breaslă, înrădăcinat tot în dragostea pentru meseria/profesia practicată. În timp ce ascultam emisiunea mi-am amintit de un text recent scris de Dan Stanca, numit Domnul doctor, doamna doctor…, publicat în România literar\, nr. 33-34/2023. Adevărul dureros care reiese din acest text – adevăr pe care îl știm de multă vreme – este că oamenii nu recunosc meritele scriitorilor. Că un scriitor pare a nu avea nicio meserie/profesie. Dacă Dan Stanca ar fi auzit Matinalul de la Radio România Actualități, poate că ar fi intervenit pentru a întări și pe această cale că profesia de scriitor este cu adevărat subestimată, în raport cu efectele pozitive pe care le are/le-ar putea avea în societate. Eu aș încerca să-l consolez pe Dan Stanca, spunându-i că peste tot în textul Domnul doctor, doamna doctor… cuvântul scriitor poate fi înlocuit cu profesor. Pentru foarte mulți, un scriitor valorează azi cât un profesor și un profesor valorează cât un scriitor, adică nu valorează nimic… Sunt sigură însă că încercarea mea nu are sorți de izbândă. Dacă eu aș fi intervenit în emisiunea radiofonică, aș fi susținut ideea că există două categorii profesionale (profesia și meseria). Oamenii care se preocupă – sau care ar trebui să se preocupe – de siguranța intelectuală a cetățenilor, de pildă, profesorii, și cei care se ocupă de asigurarea sănătății comunităților umane, adică, angajații de la salubritate. Interesant este că în emisiunea radiofonică amintită nu au intervenit cu răspunsuri magistrați, medici, parlamentari, oameni de afaceri… Oare de ce? Probabil pentru că salariile îi exclud din chestionarea realizată de postul de radio. Îi apreciez mult pe magistrați. Cei mai buni elevi ai mei au ales facultațile de Drept. Am întâlnit, de regulă, magistrați deosebiți – profesional și uman. Totuși, nu pot să nu recunosc că m-a mirat afirmația: „Securitatea financiară a magistraților este drept constituțional“. Credeam că securitatea financiară a tuturor celor care muncesc este un drept constituțional. Și cred în continuare, întrucât prin recitirea Constituției am primit confirmarea. La articolul 47 (1) scrie – „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent“. Niciodată n-am crezut că tinerii trebuie să se gândească la salariul pe care îl vor primi dacă aleg să devină profesori. Numai că acum un salariu de 2500 de lei este infim pentru a putea spune că ai un trai decent. Și chiar și unul de 4000 de lei. Și, cu puținele mele cunoștințe juridice, mă întreb cum de nu se autosesizează instanțele de judecată, cum de nu se invocă excep – ția de neconstituționalitate în cazul legilor care stabilesc o salarizare incompatibilă cu prevede – rile Constituției? Sper că aceste autosesizări vor urma. Nu sunt deloc ironică. Repet, am încredere în acești oameni care își apără drepturile și pe care aș dori să îi văd în stare să apere și drepturile celorlalți. În fond, orice judecător a ajuns ce este fiindcă a avut profesori. Sper să văd, să vedem recunoștința lor! Altceva, noi, profesorii – la fel și scriitorii – nu mai avem ce face. Așa-zisa grevă lea implantat în minte tuturor ideea că acum profe – sorii au salarii mari. O singură dovadă ofer aici. Ghinionul a făcut ca în vara aceasta să fiu nevoită să caut mai mulți meseriași pentru diverse reparații. Când i-am spus celui care mi-a solicitat 7000 de lei pentru executarea unei hidroizolații că îmi cere pentru o zi de lucru salariul meu pe aproape două luni, m-a privit mirat, m-a întrebat ce lucrez și a replicat: ,,Păi, cum, că v-au mărit salariile!“… În nomenclatorul meseriilor și al profesiilor (COR 2023 Clasificarea ocupațiilor din România) există ocupația de scriitor. Așadar, aș spune că și securitatea financiară a scriitorilor este un drept constituțional! Lucrând la monografia revistei România literar\, am putut constata că dintotdeauna ea a fost citită și de magistrați, oameni instruiți cu o cultură generală deosebită. Dacă la fel se întâmplă și în prezent, dacă în publicul cititor al revistei se mai găsesc judecători ca altădată, atunci din toamna acestui an vom vedea o minunată solidaritatea (trans)profesională, morală, socială! Dacă se va dovedi însă că, de fapt, recunoștința și solidaritatea sunt detronate de un exagerat egoism profesional, atunci îmi recunosc de acum hilara naivitate. II. Președinții României și reformarea învățământului
Cercetările oamenilor de știință au dovedit că piatra durează 10.000 de ani, hârtia, 1000, iar mediile digitale, 10 ani. Un demers științific (cu titlul Discursul președinților României despre educație), pe care l-am realizat în urmă cu șapte ani – odată cu inițierea programului de țară România educată – mi-a arătat că fiecare președinte al României și-a propus reformarea învățământului și că fiecare „reformă“ a durat cât mandatul/mandatele prezidențial(e). Nici mai mult, nici mai puțin. În 15 februarie 2016, a fost lansată Dezbaterea Națională privind Educația și Cercetarea din România pentru perioada 2016-2017. Cu această ocazie, președintele în funcție a rostit un discurs (patru pagini) în care erau folosite n derivate ale verbului a educa. Această situație m-a făcut să mă întreb cum au fost în anii de după 1989 discursurile președinților României referitoare la învățământul românesc. Le-am analizat pe toate (mesaje, alocuțiuni, discursuri, conferințe de presă) care există în tematica Cultură, învățământ, sănătate a motorului de căutare de pe site-ul Președintele României pentru perioada 1992-2016. Am vrut să aflu ce și-a propus fiecare președinte și ce loc a ocupat problematica școlii în discursurile șefilor noștri de stat, de după comunism. Am citit o mulțime de texte. Mai bine sau mai puțin bine scrise. Cu sens sau fără sens. Cu idei sau fără idei. De dimensiuni ample sau restrânse. Toate oglindesc o realitate. Toți preșe – dinții României postcomuniste au vorbit enorm despre învățământ, despre educație. Pentru toți, cel puțin declarativ, școala a fost o prioritate națională și fiecare a înțeles foarte bine că va avea de câștigat dacă se va arăta interesat de această problemă. De aceea, fiecare dintre președinții României a propus reformarea învățământului. În mandatul 1992-1996, președintele Ion Iliescu inițiază Proiectul multi-limbaj (program național privind educația tinerei generații potrivit cerințelor societății informaționale), „parte componentă a Strategiei naționale privind dezvolarea economicosocială și integrarea României în Uniunea Europeană“. În discursurile analizate, pentru mandatele 1992-1996, 2000-2004, se găsesc următoarele idei/propuneri principale: educaţia se află într-un moment de răscruce; învăţământul este o prioritate naţională; educaţia este un factor al schimbării; educaţia este cheia dezvoltării de mâine; în învățământ există dificultăţi în plan material; competiţia este câştigată de societatea care investeşte în învăţământ; promovarea valorilor; formarea unor personalităţi integre, armonioase, creative; forme de stimulare a copiilor de excepţie; înfiinţarea unor centre de excelenţă; aducerea în circuitul naţional a creaţiilor unor artişti; program pentru reîntoarcerea tinerilor plecați din țară; conceperea unor lucrări ştiinţifice pentru vizibilitatea în spaţiul cultural internaţional; constituirea ICR; examinarea personalului din instituţiile de învăţământ; mecanism activ al sponsorizării şi al mecenatului; amplificarea capitalului extraordinar de care dispune România; apel la solidaritate. În mandatul președintelui Emil Constantinescu (1996-2000) este lansat programul național România educațional (București, Palatul Copiilor, 19 mai 1999). Iată ce spunea președintele de atunci despre acest proiect de țară: „[…] Este un moment – aș îndrăzni să spun – aproape istoric, de asumare a responsabilității de către toți cei care formează acest segment atât de important al societății românești. […] Doamnelor şi domnilor, lansarea unui program naţional de educaţie este oricând şi oriunde un eveniment crucial în viaţa unei societăţi. Pentru că secole şi milenii au consacrat un adevăr care astăzi a devenit şi mai evident şi mai pregnant: educaţia reprezintă epicentrul oricărei evoluţii“. Ideile, concepțiile despre învățământ vehiculate în discursurile președintelui Emil Constantinescu au fost: educaţia de la noi se află într-un moment istoric; lansarea programului România educațional este un eveniment crucial; educaţia este o prioritate naţională; educaţia este epicentrul evoluţiei; existenţa unui buget care nemulţumeşte; importanța competitivității în societate; promovarea valorilor; educaţia individului; tineretul trebuie să fie înalt educat; crearea unor centre de excelenţă; conceperea unui program pentru întoarcerea elitelor româneşti; existenţa unui capital intelectual deosebit; apelul la solidaritate; eliminarea triajului dur la admiterea la facultate. Vedeți vreo deosebire? În perioada 2004-2014 concepțiile și propunerile președintelui Traian Băsescu despre/pentru sistemul de învățământ din România au fost: competitivitatea (educaţia înseamnă competitivitate); cercetarea, inovarea sunt elemente fundamentale; sincronizarea cu învăţământul internaţional; creşterea exigenţei în sistemul de învăţământ; şanse egale pentru toţi; creşterea calităţii educaţiei; promovarea cărţii scrise; elevii trebuie să aibă un anumit standard de competenţe; necesitatea contribuţiei statului la asigurarea calităţii educaţiei; diminuarea violenţei în şcoli; diminuarea abandonului şcolar; nevoia de un statut care să reglementeze drepturile pe care le are beneficiarul de educație. În 2016, președintele Klaus Iohannis a propus un ,,proiect ambițios’’ pe care l-a supranumit România educată. Ideile despre educație sunt tot cele din discursurile din perioada 2014-2016. Comentariile sunt de prisos. Fiecare poate constata ce s-a vorbit și ce s-a realizat, precum și ce noutăți a presupus fiecare proiect… Închei rugându-l pe viitorul președinte al României – oricine va fi acesta – ca măcar numele următorului proiect de reformă să se refere mai întâi la învăță – mânt și abia apoi la educație.