Ce idee literară, ce inovație estetică, ce descoperire stilistică, sau de temă, sau de viziune, pe care le-ați găsit în cărțile unui scriitor/ unor scriitori, ați fi vrut să vă aparțină? Mărturisesc că această întrebare, pe care le-am propus-o colegilor mei ca temă de dezbatere în luna septembrie, mi-a venit în minte mai târziu decât răspunsul la ea. Adică, mai întâi am avut răspunsul și abia apoi am formulat întrebarea, chemată de acel răspuns.
Inovația estetică sau inovația de viziune care mie mi se pare una excepțională, de dorit pentru orice scriitor, se găsește în proza lui Kafka. Ea a fost pusă în evidență cu claritate de un alt prozator praghez emblematic, Milan Kundera, în eseul său intitulat Undeva, acolo, înăuntru. Kundera aduce în discuție kafkianismul și îi reliefează trăsăturile, între care sunt neapărat de reținut câteva: concentrarea progresivă a puterii care tinde să se zeifice; birocratizarea instituțiilor în labirinturi care se întind cât vezi cu ochii, decorul birourilor amplificat la dimensiunile gigantești ale unui univers; depersonalizarea individului, cu tot ce presupune aceasta: violarea intimității sau singurătatea violată, lumea supunerii, dosarul care înlocuiește omul viu, lumea gesturilor mecanice, unde oamenii nu cunosc sensul a ceea ce fac. Iar în această lume a lui Kafka, propoziția știută, al cărei adevăr e ilustrat, de pildă, de un Raskolnikov, greșeala caută pedeapsa, se transformă în inversul său șocant, pedeapsa caută și găsește greșeala.
Aici e de subliniat un aspect: Kafka se deosebește de alți scriitori praghezi, prieteni ai săi, între care Max Brod și Franz Werfel, ca și de toate avangardele „care, pretinzând a cunoaște sensul Istoriei, se complăceau în a evoca fața viitorului“. Nu, autorul Procesului nu și-a propus așa ceva, nu a dorit să profetizeze, să intre în dialog cu ce va fi și să schițeze profilul epocilor viitoare. Nu. El, pur și simplu, și-a expus verbal viziunea. Dar tocmai acesta e marele schepsis, în aceasta constă descoperirea, inovația incomparabilă a prozei lui Kafka: viziunea lui a fost mai târziu validată de istorie. Viziunea lui a devenit și pre-viziune. Ceea ce el a descris ca univers completamente ficțional și personal s-a concretizat ulterior, după moartea sa, în istorie, prin apariția și ființarea, mai bine de o jumătate de veac, a statelor totalitare comuniste, unde regăsim, manifestându-se plenar și fidel, trăsăturile proprii kafkianismului, prezente în proza lui Kafka și deslușite, enunțate de Kundera în eseul său. Iar Kundera, ca praghez ce era, a verificat, pe propria piele, acest transplant de kafkianism în realitatea concretă/ în istorie: „Imaginile, situațiile, chiar anumite fraze extrase din romanele lui Kafka făceau parte din viața Pragăi.“
Ce dă această uluitoare forță anticipatoare a lui Kafka, prozatorul care descrie societățile totalitare înainte ca ele să existe pe scena istoriei? Milan Kundera se folosește de poemul unui important poet ceh, Jan Skácel, ale cărui câteva versuri figurează ca motto al eseului despre care vorbim: „Poeții nu inventează poemele/ Poemul e undeva, acolo, înăuntru/ De foarte, foarte mult timp, el e acolo,/ Poetul nu face decât să-l descopere.“ Așadar, conchide revelator Kundera, Kafka „nu inventează, ci descoperă“, a avut priceperea ori, fără a ne feri de cuvintele mari, geniul să descopere niște tendințe imuabile, niște posibilități de manifestare a omului și a lumii lui care există „ațipite“ undeva, în adânc, și care, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, în mod ineluctabil, ies la iveală și se întruchipează în istoria obiectivă, ca orice dimensiune fundamentală, de neocolit din categoria omenescului. Kafkianismul validat de istorie aceasta e marea descoperire din proza lui Kafka, un fel de Americă scripturală a unui Cristofor Columb literar. Și, într-adevăr, a releva prin scrierile sale o față nouă a omenescului reprezintă un deziderat spre care orice autor de ficțiuni literare e firesc să aspire.
Accentuând: Kafka a descris în prozele sale o realitate paralelă cu realitatea știută. El n-a fost interesat de verosimilitate și de a reproduce ceva existent, ci de a augmenta existentul, realul, adăugându-le noi teritorii, până la el necunoscute. Toute proportion gardée, unele intuiții privind viabilitatea acestei căi a prozei le-am avut și eu, încă de la început, căci, într-o addenda la un roman publicat în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, formulam două postulate folosite în scrierea acelei proze. Unul dintre ele suna astfel:
„Nu mi-am propus să relatez aici ca și cum s-ar întâmpla numai ceea ce s-a întâmplat ori ceea ce se poate întâmpla, ci și ceea ce este imposibil să se întâmple. Așa încât proba verosimilității, a veracității ca măsură a «talentului» scriitoricesc nu mai este decât parțial operantă. Abia povestind ca și cum s-ar întâmpla ceea ce este imposibil să se întâmple obținem o lume cuprinzătoare, poate chiar lumea.“
Acum, oprindu-mă la celălalt gen de creație literară care mă pasionează, poezia: din punctul meu de vedere, lucrurile stau diferit în privința inovațiilor. Poezia este o artă a concentrării verbale maxime, un fel de pilulă cu energie atomică. E cu atât mai valoroasă cu cât conține și transmite mai multă expresivitate verbală și noutate stilistică, mai multă emoție și cu cât e mai vibrantă ca adâncime a reflecției. Sau, reformulând parțial, poezia e o artă a cuvântului cu atât mai puternică cu cât adună în spațiul poemului (poemul este unitatea de măsură în acest domeniu!) mai multe dimensiuni estetice și emoționale viabile.
De aceea, în cazul poeziei, nu aleg o însușire anume, descoperire a unui poet anume, ci îi aleg pe acei poeți care izbutesc în lirica lor cele mai ample, mai convingătoare și mai surprinzătoare sinteze, de la Eminescu la Arghezi sau Nichita Stănescu.