Dennis Deletant în dialog cu Cristian Pătrășconiu

„Niciun universitar străin nu a urmărit în ultimele decenii ororile și bogăția istoriei României din secolul XX așa cum a făcut-o Dennis Deletant“, spune Robert D. Kaplan, în marginea unui document de memorie foarte prețios care stă și la baza conversației de față: volumul autobiografic al lui Dennis Deletant, În căutarea României. O aventură personală din ‘65 până azi.

 

Cartea ta de memorii se intitulează În căutarea României. Ai găsit România, dragă Dennis?

Am și găsit-o, dar continui să o și caut. Faptul că o caut este, între altele, și un prilej pentru mine de a mai scrie despre o țară minunată, a doua mea țară, de fapt. Trebuie să spun că sunt încă, în mintea mea și în intenția mea, câteva evenimente despre care aș vrea să scriu –, dar în legătură cu care am, deocamdată, o anumită reținere, pentru că persoanele la care vreau să mă refer sunt încă în viață. Prefer să păstrez, deocamdată, o anumită discreție…

Sunt teme, subiecte mai delicate, să înțeleg…

Da, oarecum mai delicate, dar mai ales puțin jenante, pentru că situațiile în care apar acestea erau, cumva, poate prea amuzante, ca să spun așa.

De ce a venit vre mea memoriilor?

Există cel puțin două motivații. În primul rând, familia mea – mai alea băiatul nostru și fata noastră – tot insistau să îmi scriu memoriile.

Cei doi sunt pe ju ­mătate români, de altfel…

Așa e. Au în jur de 40 de ani. Michael – Mihai și Monica, acestea sunt numele lor. Ei au insistat să îmi scriu memoriile. Așadar, pentru ei – și pentru Andreea (Andreea Caracostea, fiica profesorului universitar Andrei Caracostea și nepoata lui Dumitru Caracostea, n.m., C.P.), soția mea. Însă mai ales copiii – ei au insistat foarte mult să dau o formă organizată memoriilor mele. Eu povesteam multe episoade românești – mai ales când aveam invitați la masă. După ce plecau invitații îmi tot spuneau – de ce nu le scriu, de ce nu le las undeva, pentru că sunt atât de interesante și de prețioase asemenea amintiri. A doua motivație importantă: aceste amintiri, cel puțin unele din ele, au o anumită valoare istorică. Am profitat și de COVID – nu am mai putut ține ore la facultate și, stând acasă, am început să scriu, să îmi scriu memoriile.

O carte de memorii – ca un „copil“ al covidului…

Da, da. Așa și e. E unul dintre efectele pozitive ale acestei nenorociri planetare.

Revin: pentru cine sunt aceste memorii?

Pentru copiii mei, pentru tineretul din România mai ales. Am fost de mai multe ori în România și în mijlocul multor tineri; am ținut comunicări și la Sighet în fața tinerilor, și acum 10 ani, și acum 15 ani, și acum 20 de ani. Mai ales în anii din urmă, mi-am dat seama că tinerii au noțiuni foarte vagi – ca să nu spun inexistente – despre ce a fost comunismul cu adevărat și despre ce a fost România sub comunism. Ceea ce m-a frapat la tineri – acest fapt apare în multe relatări ale lor – a fost că părinții lor evitau să le povestească despre comunism; de pildă, nu le povesteau despre cozile la mâncare și nici despre numeroasele restricții care existau pe atunci. Și, desigur, nu li se spunea deloc despre activitatea Securității. O activitate în care eu însumi am fost prins pentru mult timp.

De altfel, mai mult de jumătate din această carte e dedicată comunis ­mului românesc.

Așa este. În mod deliberat. România totalitară este un subiect foarte generos, despre care și eu am multe de spus. Inclusiv în lumina experienței mele directe. Ei bine, cu aceste memorii am vrut să restitui istoriei anumite persoane, aspecte din viața lor care nu sunt așa de cunoscute. În plus, acolo sunt, după părerea mea, și câteva elemente pozitive, cu toate restricțiile și problemele epocii. Undeva povestesc despre profesorul Papacostea, Șerban Papacostea. Șerban, cel care mi-a fost mentor și foarte bun prieten. Era în anul trei la facultate, la începutul anilor 1950 și, deodată, s-a introdus o dispoziție prin care, de regulă, se interzicea accesul la facultate al fiilor de burghezi și de chiaburi. Dacă, prin anumite împrejurări, ajungeau totuși la facultate, trebuiau să plătească o taxă dublă pentru învățământ. Familia lui Papacostea nu avea bani. S-a prezentat însă la facultate și, prin intermediul secretarei, s-a lovit de regula dură a interdicției și a taxării duble. A plecat, dar, peste o săptămână, a primit un telefon de la aceeași secretară, care l-a chemat la facultate, pentru că, spunea ea, s-a găsit, totuși, o soluție. Discretă, doamna secretară i-a relatat că, în mare secret, dl profesor Andrei Oțetea îi acoperea taxele de învățământ. Sigur, dl Oțetea era atunci un mare comunist – totuși, aspectul acesta uman din el și faptul că a vrut să îl ajute pe Șerban i-a permis acestuia să termine facultatea. După terminarea facultății însă, cum știm, a fost arestat – în lotul acela de istorici care frecventau biblioteca americană, pe cea franceză și italiană. A fost arestat pe loc, la ieșirea din bibliotecă, dus la Jilava și, la scurt timp, îmbarcat într-un tren cu destinația „Canal“. A stat acolo, la Canal, aproape un an. Iată ce cotitură de destin! Relatând aceasta din multele întâmplări de acest fel pe care le știu, am vrut să subliniez că istoria e complicată și că oamenii pot rămâne oameni sau măcar pot să își mai păstreze părți din umanitatea lor.

Te-ai gândit mai demult să iei cetățenia română?

Da, da. Însă e și mai mult decât atât. Deja o am de puțin timp! Aceasta s-a întâmplat anul trecut. Eu sunt decorat nu doar de un președinte al României, ci chiar de doi. Primul: Emil Constan ­tinescu. Al doilea: domnul Iohannis. În decretul prin care mi se acordă decorație, e o rubrică – dacă țin bine minte, e vorba despre rubrica 8 – în care scrie că aceia care sunt decorați pentru merite deosebite au dreptul de a cere cetățenia română. Ceea ce eu am și făcut – așa încât, de mai mult de un an, sunt și cetățean român. Am depus această cerere – a durat cam doi ani până să o capăt, dar, iată, am cetățenia română.

În cazul tău, cum a devenit România nu numai obiectul, ci chiar subiectul unei pasiuni de durată? Pasiuni nu numai istorice, desigur…

România este un virus benefic.

Deci, ești pozitiv cu acest virus.

Da, da. Bine spus – sunt pozitiv cu acest virus! Cartea mea de memorii se intitulează În căutarea României. Nu e un titlu ales la întâmplare. E un titlu care vorbește despre o anume căutare, despre încercarea mea încăpățânată de a înțelege care sunt motivațiile oamenilor, în ce fel a influențat acest regim represiv viața oamenilor; or, dacă nu încerci să înțelegi ce a fost cu adevărat, nu poți să explici și nici să accepți anumite lucruri. Cu toții ne bazăm, ne întemeiem pe trecut. Mereu am spus studenților mei: fără istorie, rămânem copii toată viața. Trebuie să privim spre trecut și să înțelegem ce a fost acolo pentru a ști de unde venim și de ce reacționăm în anumite feluri, și nu în altele. Acesta a fost imboldul permanent pentru mine, în ce privește România – pentru că există această provocare de a accepta că există un aspect și încă un aspect al vieții din România pe care nu îl cunosc și despre resorturile căruia doresc să știu cât mai multe, totul dacă se poate. Poate că sună a loc comun: dar, pentru mine, fiindcă mi-a rezervat mereu surprize, România a fost o provocare permanentă. E adevărat că nu toate au fost plăcute, dar majoritatea au fost pozitive.

À propos de surprize de proporții – aici, în România, ai avut experiența directă a valizei nucleare…

Așa este.

Acum, fiind și cetățean român, cred că ești unul din puținii români care au pus mâna, la propriu, pe valiza nucleară a americanilor…

Chiar că la propriu. O surpriză, cum spuneam: când a venit în vizita din România președintele Richard Nixon, televiziunea americană ABC s-a adresat mai întâi colegilor mei americani – erau trei doctoranzi la București din SUA, țin minte foarte bine, locuiam împreună pe Brezoianu, căminul 5 se chema (acolo unde acum e Hotelul „Opera“). Bursa celor din America se termina în iunie; eu, fiind britanic, aveam un alt fel de bursă – a mea dura

 

până în octombrie. Or, președintele Nixon a venit la 2 august 1969. Americanii țineau foarte mult să fie un vorbitor de limbă engleză – un vorbitor nativ de limbă engleză – pentru traducere. Unul care să știe foarte bine și româna, desigur. Unul din cei trei doctoranzi mi-a cerut permisiunea să le scrie celor de la New York că eu sunt în acea perioadă în România și că sunt disponibil pentru a face traducerea. Am primit o scrisoare oficială de la un director de la ABC – în care eram invitat să fiu translator în timpul vizitei președintelui american în România. A venit o echipă de patru de la ABC – un australian care se ocupa de imagine, un italian care regla sonorul și doi reporteri americani. Cei patru au venit cu o săptămână înainte – au aterizat la Băneasa. Au închiriat trei mașini de la ONT – Oficiul Național de Turism – și, pe lângă astea, au închiriat și un avion mic de la Tarom, ca să își facă meseria. De altfel, în acea săptămână, înainte de venirea lui Richard Nixon, ei au pregătit un program de 30 de minute pe zi, ca să prezinte poporului american aspecte de viața românească. Am zburat în acele zile peste tot.

Cândva mi-ai spus că, la un moment dat, ați aterizat și pe un câmp destul de accidentat…

Așa a fost. La târgul acela de fete. La Muntele Găina. Revenind la vizita șefului de stat american, atunci când a sosit președintele Nixon (el venea direct din Pakistan), a fost cam așa: primul avion care a aterizat avea o delegație de presă americană, iar al doilea avion era chiar al președintelui. A sosit, a aterizat și cei de la ABC m-au băgat mai în față, eu fiind mai înalt; s-a întâmplat că am obturat imaginea pentru NBC și CDS, concurența celor de la ABC. În orice caz, m-am făcut repede remarcat (râde). Ei bine, cu bodogănelile celor de la NBC și CDS în spate (unele chiar înjurături de-a dreptul), simt că, la un moment dat, cineva îmi strânge mâna. Eu eram în același rând cu diplomații americani – cel care mi-a strâns mâna era chiar președintele Nixon. Din acel motiv, imediat după ce președintele Nixon a trecut mai departe, a venit la mine un om imens care mi-a cerut să îi arăt rapid documentele de identitate. M-am prezentat, le-am spus că reprezint ABC, s-a dus la directorul meu, a vorbit cu el și a revenit la mine. Era un om, evident, din serviciile de securitate – când a revenit la mine, mi-a relatat ce a vorbit cu directorul meu și mi-a spus că a primit permisiunea „să mă împrumute“. Mi-a spus că aveau noțiuni foarte vagi despre București, despre topografie, despre scurtăturile din București. Pentru poziționările lor și pentru ca misiunea lor de supraveghere să fie mai ușoară. Tot ce trebuie să facă un om de la un serviciu secret. M-am suit în mașină cu el – erau multe mașini care asigurau supravegherea lui Nixon – și am ajuns la Ambasada SUA de la București. Pe vremea aceea, aceasta era pe str. Blanduziei, colț cu str. Batiștei. Am stat afară în mașină mai mult de jumătate de oră, până când președintele a intrat în incinta ambasadei. Când a revenit ofițerul respectiv, am îndrăznit să îl întreb: Nu vreau să fiu indiscret, dar ce ați făcut atâta timp în ambasadă? Mi-a spus că a vorbit președintele, iar în timpul acela el – și colegii lui – „au depus armele“. Am întrebat: cum adică – ați depus armele? Mi-a explicat că așa a fost înțelegerea cu autoritățile române: să nu aibă arme la ei în afara deplasării de la aeroport. Le depuseseră, așadar, la ambasadă. Știm tot de la el că erau 8 oameni de la serviciile secrete, în imediata apropiere a lui Nixon. L-am întrebat câte arme au depus la ambasadă. 32 de arme! Am plecat apoi spre casa de oaspeți – era Casa 2, unde acum e Bd. Mircea Eliade.

Vila Lac 2…

Da. Am oprit acolo, din mașină s-a dat jos Nixon și am remarcat cum, după el, era încă un domn care avea legată de mână o cutie neagră.

Legată de mână, neapărat!

Legată de mână, da. Mi-am dat seama ce conține, dar l-am întrebat, totuși, pe ofițerul de lângă mine: Asta este ceea ce cred că este? Mi-a confirmat și am avut imediat îndrăzneala să îl întreb dacă domnul care o duce îmi dă voie să o duc și eu măcar 5 secunde. Așa a fost. A stat la mine în mână câteva secunde. Am pus mâna pe cutia nucleară.

Ai dat mâna cu Nixon, dar și cu Regina Elisabeta, nu?

Cu regina, a fost mult mai târziu. În 1996, când am fost și decorat. A fost ceva însă și în 1978, când am fost rugat să traduc, la vizita lui Ceaușescu în Marea Britanie. Persoana lângă care trebuia să traduc eu era medicul lui Ceaușescu, un domn foarte bine. Făcuse studii în Texas și știa foarte bine engleză. De fapt, el nu avea nevoie de mine. Auzise de mine un demnitar de atunci, Ioan Avram – cred că era ministru al Construcțiilor și se cunoștea și cu socrul meu – și el a fost cel care m-a rugat să îl ajut cu traducerea, fiindcă nu știa deloc engleza. L-am ajutat și eu, și Andreea, soția mea – fie când era singur, fie când eram cu întreaga delegație română. Noi însă stăteam mai la distanță.

După ceva vreme, în documentele comuniștilor români, ai ajuns și „agent secret britanic“…

E felul în care am fost etichetat de Securitatea comunistă și de autoritățile comuniste. Ce s-a întâmplat? Profesorul meu, Eric Tapee, era ofițer în Misiunea Militară Britanică, aceea care a fost trimisă în România în septembrie 1944. Toți ofițerii erau cu serviciile noastre secrete; nu neapărat direct. Eric Tapee a stat aproape doi ani în România. Trebuie să spun că el are dosar la CNSAS; eu însumi l-am văzut. Era considerat spion britanic. Pentru că a fost profesorul meu, prin alianța profesională pe care o aveam cu el, deci prin asociere, după un timp în cazul meu, apare și în dosarul meu aprecierea că sunt „agent de spionaj britanic“ care a studiat la o facultate pe care sovieticii o considerau școală de spionaj. De aici a plecat, de fapt, problema aceasta falsă – de la faptul că sovieticii o considerau școală de spionaj. Oricine era acolo, intra automat, conform logicii sovietice, în categoria spionilor. Nu numai profesorii, dar și studenții erau considerați posibili angajați ai serviciilor de spionaj. Așa am intrat pe radar, deși eu nu am fost niciodată așa ceva. Eu nu am fost niciodată ofițer de spionaj. Totuși, ofițerii au anumite restricții când merg într-o țară anume. Nu a fost cazul meu. Eu am avut foarte multă libertate tocmai nefiind ofițer de spionaj.

1500 de pagini…

Șase volume. Da, așa arată dosarul meu făcut de Securitate. Nu știu dacă e tot. O parte e de la SIE – precursorul lui DIE din anii 1970. Unii spun că sunt și spion CIA – nu au nimerit-o nici acolo… Asta ca să nu mai amintesc de faptul că s-a scris în presa din România că sunt și ofițer Mossad. Pare că sunt uns cu toate alifiile. Sunt aberații toate acestea. Dar te doare mintea de ce pot născoci unii oameni!

Cum evaluezi acest dosar al tău de la Securitatea românească – mic, mare, suficient?

E, în orice caz, foarte util pentru mine. Un volum întreg e dedicat corespondenței mele cu prieteni din România. Multe scrisori le pierdusem; practic, e ca și cum, peste timp, mi se restituie corespondența. Vreau să revin la chestiunea cu spionajul, pentru că sunt mai mulți oameni care se îndoiesc că nu am fost spion. Mulți nu mă cred, dar încerc să le explic cum funcționează spionajul și cum un om cu profilul meu și curiozitățile mele nu poate fi ofițer. Dacă eram așa ceva, nu aveam voie să fac ceea ce am făcut din interesul meu propriu, ca istoric. De aceea cred că unii oameni sunt pregătiți să vorbească cu mine tocmai pentru că, deși nu știu precis, bănuiesc că nu am nimic cu spionajul. Poate că sunt chiar un profesor curios, care a avut răbdare, deschidere, curiozitate reală să stea de vorbă cu oamenii de diverse categorii și orientări politice. În cartea mea de memorii, de pildă, povestesc cum am stat de vorbă de multe ori – și cu mult folos – cu Nicolae Militaru. Sau cu Pacepa. Și amândoi mi-au spus că au încredere în mine.

În dosarul acela de la Securitate, este cu adevărat viața lui Dennis Deletant? Așa cum a fost ea?

Este și nu este. Mai ales, nu este. Să îți spun ceva: familia mea era foarte săracă; eu m-am născut la țară. Unul din bunici era „ceferist“ la vagoanele de marfă mai ales. Deși nu avea voie, mă lua cu el și mă băga în ultimul vagon, acolo unde își ținea steagurile verzi și roșii. Era fascinant pentru mine să merg cu el, să mă plimb cu trenul, să văd și să ascult. Am plecat foarte de jos. Dar a fost o lecție mare aceasta – să privesc cu atenție, să învăț, să fiu deschis, curios. Eu nu am făcut o școală particulară, cum făceau majoritatea colegilor mei de la facultate din anii 1960. Sunt primul din familia mea care a sărit, cumva, peste condiția sa. Așa a fost viața – și nu neapărat ce s-a scris în dosarul meu de urmărire de la Securitate. Dosarul acela nu e însă doar negativ: e o arhivă profesională a unui serviciu de Securitate opresiv dintr-un stat comunist care însă mă ajută să îmi refac, uneori în mici detalii, biografia. Dar biografia românească, nu cea britanică. Nu e acolo viața mea privată, intimă – decât într-o foarte mică și meschină măsură.

Ce e șocant pentru tine în acel dosar? Ce te-a izbit foarte tare din ceea ce ai găsit acolo?

Nu a fost nimic ieșit din comun. Poate doar foarte triste, nu neapărat șocante: rapoartele pe care le dădea o persoană care fusese băgată cu forța în casa socrilor mei încă din anii 1950. Era o doamnă singură într-o cameră și un domn – medic cu probleme psihologice – într-o a doua. Ei bine, doamna pe care am cunoscut-o bine – a stat mai bine de treizeci de ani în casa familiei soției mele (a plecat doar după Revoluție; i-am dat bani ca să plece) – mergea regulat pentru denunțuri meschine și, în fond, mizerabile. Altfel, e cam totul previzibil. Multe dintre scrisorile de la informatori, rapoartele cum li se spune, nu erau chiar răutăcioase.

Să întreb altfel: ești în continuare generos și protector cu informatorii tăi de la Securitate? Trebuie să fi fost destul de mulți…

Au fost mulți, da. Sunt, poate, generos cu ei. Ei știu că eu știu.

Toți știu că știi?

Cred că aproape toți.

E vreun nume șocant acolo? Un nume de turnător care încă nu e făcut public, din diverse motive…

Nu, nu există un asemenea nume. De altfel, unii dintre cei care sunt acolo în dosare cu rapoarte mi-au și spus, la timpul respectiv, că urmau să mă toarne la Securitate. Cel mai adesea nu erau lucruri nocive – erau detalii legate de traseul meu, de la un institut la altul și așa mai departe. Descriere, pur și simplu. De altfel, mulți erau obligați să facă o asemenea declarație. Chiar nu aveau încotro. Cum zic: în relatările de acolo, adesea, spuneau lucruri banale. Cu cine m-am văzut, ce am discutat. Gen: am discutat care ar fi contribuția mea la un seminar despre Iorga sau despre Iuliu Maniu.

Folosești la un moment o expresie foarte interesantă pe care te rog să o detaliezi: „Securitatea era uneori mai ales o stare de spirit“…

Da. Stare de spirit în sensul că oamenii credeau că la Securitate e mai multă informație și mai multă putere decât era în realitate. Un fel de supliment de frică – o frică derivată din această trăire, din această senzație. Povestesc în carte peripețiile noastre legate de căsătorie. Când Andreea a depus cererea, a venit cineva de la Consiliul de Miniștri ca să îi pună întrebări despre mine și să facă, mă rog, un raport. El i-a spus Andreei – eu nu eram aici, dar mi-a povestit soția mea după aceea – că fără acea verificare nu poate primi aprobare să se mărite cu mine. Între timp, Virgil Cândea – un om mare la acea vreme, în sensul că avea legături cu Securitatea, dar la Secția de Informații externe; el e cel care se ocupa de Asociația „România“, cu propaganda în exterior –, cel care mă aprecia (era la Institutul de Studii Sud-Est Europene), când a auzit că Andreea a depus cererea a spus că vorbește cu prietenul lui, Constantin Stătescu, secretarul Consiliului de Stat pe atunci – acolo unde, o dată la 3 luni, Ceaușescu trebuia să aprobe cererile de căsătorie. Am primit aprobare în șase luni, deși de regulă se aștepta cel puțin un an; Stătescu pusese cererea noastră mai în față, între primele 30, astfel că Nicolae Ceaușescu a semnat-o mai repede decât ne așteptam noi. Erau tot felul de asemenea situații, de viraje umane…

În altă ordine de idei: de ce ai refuzat să fi șef la cultură la Bacău?

Bine, asta a fost mai încolo, mai recent, cum s-ar spune. Propunerea a venit, în primele zile de după Revoluție, de la Ion Caramitru. Cum să accept așa ceva? Îmi era rușine să accept. Pe 6 sau 7 ianuarie cred că a fost asta. M-a întrebat dacă nu mă interesează să fiu consilier cultural pe mai multe județe. De pildă, în Bacău nu te interesează? – mi-a spus. Ba da, Ioane, mă interesează – i-am spus. Dar am adăugat: sunt străin, englez, mi-e jenă să merg acolo.

Ar fi putut arăta altfel cultura băcăuană…

Așa a fost să fie (râde). Să îți mai spun ceva: când mi-a făcut Pino propunerea cu Bacăul, la un moment dat, în biroul lui, sună telefonul. Ion spune la telefon: da, da, domnule general, e în biroul meu. După ce închide, îl întreb – care general? Era Stănculescu.

După ce își scosese piciorul din ghipsul imaginar…

Exact. Știa că sunt acolo cu BBC-ul și dorea să transmită niște mesaje la Londra. Ce era însă interesant în acel moment era că Stănculescu îi ceruse lui Ion să mă trimită cu mașina la el. Mă aștepta o mașină, era un jeep, jos, la Piața Victoriei. Șoferul m-a întrebat unde mergem. I-am spus pe Calea Victoriei, unde era Victor Stănculescu. Și atunci mi-a zis: dar să îmi spuneți unde să ajung exact, pe unde să o luăm. Eu eram mirat că un șofer de la Guvern nu știe centrul Capitalei. Omul mi-a spus că era chemat de urgență din Harghita – și că așa era cazul cu mulți alți șoferi, chemați din afara Bucureștiului – pentru că nu mai aveau încredere în vechii șoferi și că i-au dat afară pe toți foștii șoferi. Interesantă situație!

Ți-a fost vreodată teamă în deceniile de dinainte de 1989 în România?

Da, nu știu dacă teamă e cuvântul cel mai potrivit. Eram foarte reținut, în orice caz. Pentru mine, era o aventură să vin aici. În 1986 m-am dus, de pildă, să îl văd pe Corneliu Coposu. Aveam motive să îl văd – se știa că mă ocup de relațiile anglo-române din timpul Războiului; mai ales britanicii, se știe, aveau legături strânse cu PNȚ-CD-ul pe vremea aceea. Nu mi-am făcut cine știe ce probleme; aveam la îndemână acest argument profesional – de ce trebuie să merg și să îl văd pe unul dintre vechii țărăniști, atent supravegheat atunci la domiciliul său. Nu am fost, decisiv, împiedicat să îl văd pe dl Coposu. Sigur că domnul de la Academia de Științe Sociale care se ocupa de mine m-a dojenit. A făcut-o însă sotto voce. Dar am fost să îl văd pe Corneliu Coposu; am fost la el acasă. Nu, nu îmi era teamă; dar aveam la purtător o anumită prudență. Uneori, multă prudență. Eu veneam des prin intermediul programului cultural Anglia-România; în programul meu oficial al șederii în România nu treceam toate vizitele pe care le făceam în scop profesional.

Teamă, așadar, mai puțină. Mai degrabă prudență. Dar de râs și de amuzat – astea trebuie să se fi întâmplat de multe ori, nu?

Chiar au fost numeroase asemenea momente. Dacă e să împart în două perioadele mele românești, aș spune că am râs mai mult după 1989. Dar o să îți spun o singură întâmplare din prima perioadă, din toamna lui 1988. E și amuzantă, și pe alocuri sinistră. Am fost invitat, într-o zi, la masă de ambasadorul Marii Britanii, ca să mă întâlnesc cu Andrei Pleșu, Mircea Dinescu, Dinu Giurescu și Florin Constantiniu, istoricul de la „Magazin istoric“. A fost o masă foarte plăcută; s-a terminat pe la 10-10.30 și, imediat, am ieșit și am mers câțiva pași. După scurt timp, m-am despărțit de ei. Era întuneric-beznă. Veneam către Ana Ipătescu (acum e Lascăr Catargiu), spre casa socrilor mei și, în acest sens, am luat-o spre Ateneu. În preajma Hotelului Athénée Palace era multă agitație – mult mai multă Miliție decât de obicei și tot felul de oameni care fugeau care încotro, agitați, prin zona aceea. Am întrebat un trecător ce se întâmplase? Iată ce era: niște câini, nu se știe cum ajunși acolo, aveau manifeste prinse ori la gât, ori în coadă pe care scria „Jos Ceaușescu!“. Milițienii se agitau ca să prindă acei câini.

Memoriile tale românești acoperă aproape șase decenii. Cât de român ești, dragă Dennis Deletant?

Poate 60%. Pentru că îmi vine foarte greu să fiu șmecher. Înțeleg că, pentru a rezista într-o societate cum era cea de dinainte de 1989 – poate chiar și cea de după –, trebuia să fii băgăreț, șmecher. Dar eu nu pot să fiu așa. Educația mea – de protestant botezat – e să respect legea, să fiu foarte corect și onest cu oamenii, să nu ascund anumite lucruri. Nu folosesc termenul de „șmecher“ neapărat într-un sens peiorativ; înțeleg că a fi șmecher e un mod de a supraviețui. În alt fel, dacă e să vorbesc despre legătura mea cu România – ea e foarte puternică, e o țară de care mă simt legat foarte puternic sentimental. Îmi place să urmăresc și să vorbesc cu oamenii, îmi place să privesc și să admir peisajele românești. Acestea din urmă îmi inspiră un sentiment de patriotism. Patriotism în sens pozitiv. Vibrez când recunosc peisaje românești – mă leagă foarte multe de aceste meleaguri. Mă leagă foarte multe din trecutul meu. Și asta e ceva pozitiv. Când mă gândesc la trecutul meu, neapărat mă gândesc la România, cu multă afecțiune. De regulă, când reflectez la trecutul meu, îmi vin în minte aspectele pozitive. Și cele care vin din România sunt chiar numeroase. Însă nu doar ce am trăit eu în România valorizez pozitiv, ci și exemplul altora de aici. M-am referit mai înainte la Corneliu Coposu – am fost foarte impresionat de statura lui morală, de forța lui de a rezista, de integritatea lui (nu atât de des întâlnită aici, ca trăsătură personală).

S-a schimbat șocant de mult România în aceste șase decenii?

Da, de mai multe ori. Nici nu avea cum altfel, la ce valuri ale istoriei au trecut pe aici. Economic – aici cred că este o schimbare formidabilă. Apreciez că în bine. Politic – inevitabil, pentru că s-a ieșit din comunism și s-a intrat în democrație, oricât de multe probleme are aceasta.

Un istoric – chiar și un istoric britanic – nu are cum să se plictisească de istoria recentă a României…

Niciodată! Mereu o să dai de o surpriză sau de alta. De aceea – sunt și voi fi în căutarea României. Adesea, surprizele sunt, cum spuneam, plăcute. Și acest fapt este fascinant pentru mine. Fascinant și provocator – să mai caut, să mă mai documentez. Să vorbesc cu oamenii de aici, pentru a înțelege și mai bine ceea ce au trăit. De altfel, această viață de aici – uneori tumultuoasă – atât de deosebită de traiul unui occidental (mai cu seamă față de traiul unui american – asta m-a și frapat acolo, faptul că se înțelege foarte greu ce înseamnă cu adevărat un regim autoritar), așadar viața aceasta care e adânc modelată de deceniile de oprimare și care e, în ciuda acestor probleme, fascinantă e un extraordinar obiect de studiu. Și uman, și profesional – pentru istoricul care sunt.

Rămân la istorie și la evaluarea pe care o poate face un istoric: România este, am putea spune, o țară cu o istorie capricioasă?

Capricioasă, pentru că oamenii trebuie să găsească mereu, din punct de vedere politic, un echilibru. Și, cu atâtea accidente de parcurs, cu atât de multe toane ale istoriei zonei, acest echilibru nu e așa de ușor de găsit. De regulă, România e între lumi. Între două lumi sau, dacă ne gândim la secolul al 19-lea, chiar între trei lumi. Cum să navighezi între aceste lumi? – e întrebarea care se pune constant și răspunsul nu e ușor de dat. Sau, dacă e să mergem spre anii 1930, opțiunile realiste erau, ambele, negative: ori Germania nazistă, ori Rusia comunistă. Roșu-brun, cum spune Thierry Wolton. Foarte, foarte greu de ales în asemenea situații. Legat de această teribilă opțiune – între roșu și brun – eu obișnuiesc să le spun adesea studenților mei că Hitler a fost cel mai puternic aliat al lui Stalin: pentru că a adus comunismul în aceste regiuni, Europa Centrală și de Est.

Tot ei doi au început și Al Doilea Război Mondial.

Da, da.

Revenind încă o dată direct la istoria României – există aici și un farmec…

Un farmec aparte, sigur că da. Farmecul vieții. Amestecul de culturi, amestecul de culturi gastronomice, vinuri bune.

Un top trei personal al mâncărurilor românești care sunt pe placul britanicului român Dennis Deletant?

Sunt atât de multe foarte bune încât e foarte greu să fac un asemenea top. O scurtă enumerare ar include neapărat sarmale – dar mai ales cu frunze de viță, nu cu frunze de varză. Cu smântână neapărat. Ciolan de porc cu fasole boabe. Și cu murături. Apoi: salata de roșii de vară cu brânză rasă deasupra și cu ulei – pusă la frigider pentru jumătate de oră să se răcorească.

Și la lichide?

Vinul roșu îmi place foarte mult aici. Să spunem un cabernet de la Recaș. Vinul alb sec, mai dur de Târnave. Palincă, nu neapărat – că e prea tare; dar țuica aceea, mijlocie ca tărie, să spunem țuica de Pitești. Foarte bună!

Visezi și în românește?

Da, da. Visez că vorbesc în românește. Visez des în românește.

Un top trei al locurilor favorite din România?

Aici chiar mi-e imposibil. E o țară așa de frumoasă, pe care o cunosc, la pas, atât de bine, încât să aleg numai trei locuri ar fi cred nedrept. Dar mi-a rămas ceva în suflet, ceva foarte special, un moment de la începutul anilor 1970. Socrul meu m-a dus la Iași, la un doctorat. Seara, un prieten de-al lui, un colonel, ne-a dus la el la țară, undeva în afara Iașiului. Omul acela avea o bucată mai măricică de vie. A fost o seară perfectă. Am mâncat bine, colonelul ne-a dat din vinul lui cel mai bun. Se însera. Casa lui era pe o colină. Lumina apusului se prelingea pe vița aceea de vie. Greu de spus în cuvinte; o minune să trăiești așa ceva! Știi cum e cântecul acela: such a perfect day! Asta a fost, cu toate că noi am stat până la 3-4 dimineața, am vorbit și am privit cerul care era plin de stele.

Așadar, în continuare, în căutarea României, da?

Da, da.

Mai sunt memorii de scris, deci?

Sigur că da. O altă carte este nu doar posibilă, ci foarte probabilă.