Scrisă și publicată în 1855, când în statele americane din Sud sclavia era încă în vigoare, nuvela lui Herman Melville despre care am vorbit rândul trecut povestește o revoltă a africanilor aduși cu o jumătate de secol mai devreme pe un vas spaniol ca să fie vânduți în Chile. E drept că începând din 1808 Statele Unite nu mai participau la comerțul de sclavi, dar al treisprezecelea amendament al Constituției americane, care a suprimat sclavia, nu a fost adoptat decât în 1865, zece ani după publicarea nuvelei Benito Cereno. Melville avea curaj, dar și prudență. Partizan al abolirii sclaviei, Melville își exprimă punctul de vedere cu discreție, atent să nu fie respins de publicul din Sud, bogat și cultivat.
Rezerva cu care Melville tratează revolta sclavilor este evidentă. Ca și în alte romane sau nuvele despre acest subiect, ca, de pildă, în episodul vasului negrier din Viața, aventurile și pirateria celebrului căpitan Singleton de Daniel Defoe (1720) sau în nuvela Tamango de Prosper Mérimée (1829), care povestesc revolte eșuate ale sclavilor transportați peste ocean, africanii din Benito Cereno nu pot învinge definitiv pentru simplul motiv că nu știu cum să navigheze. Să fie oare vorba de o formă de dispreț pentru populațiile insuficient de ‘avansate’ care ignoră arta navigației, cum au susținut unii critici? Mă îndoiesc. Episodul lui Defoe și nuvelele lui Mérimée și Melville observă fiecare un defect frecvent al revoltelor și al revoluțiilor. Odată ce vechea conducere e dată la o parte și adesea nimicită, cei care ajung la putere au rareori competența și experiența necesară. Cum bine știm, nu numai în cazul acestor aventuri în largul oceanelor schimbarea violentă a conducătorilor încurajează măsurile arbitrare, nereușita, minciuna și teroarea. În nuvela lui Melville africanii își coordonează admirabil acțiunile, iar Babo e un maestru al improvizației și al simulării politice. Defectul nu este al lor, ci al revoltei înseși care, pentru ca să reușească, a trebuit să elimine vechii stăpâni și deci și competența lor.
Căpitanul Delano, calm, sigur pe sine, face ce trebuie să facă: la început să salveze o navă în primejdie, iar apoi, când își dă seama de natura primejdiei, să-i ia prizonieri pe cei vinovați și să-i ducă la tribunalul care îi va judeca și pedepsi. Dat fiind că reușește, nu vede de ce ar mai fi nevoie de reflecții de ordin moral. Ce a fost a fost, îi spune el lui Benito Cereno. Ca soarele, marea și cerul, să uităm. Ființele umane, îi răspunde Cereno, au memorie. Cum aș putea să-l uit pe Babo?
Cereno nu-l poate uita pe Babo, sclavul devenit stăpân care l-a obligat să joace în fața lui Delano rolul fals de căpitan. Nu poate uita cum Babo și aliații lui l-au ucis pe bunul lui prieten Alexandro Aranda, proprietarul sclavilor, om într-un fel cumsecade, dat fiind că îi lăsa pe punte fără lanțuri, și cum i-au atașat cadavrul la galion, acolo unde sloganul vasului proclama „Urmați-vă conducătorul!“ La procesul lui Babo, Cereno nu putea să se apropie de el, să-l privească, să dea mărturie despre el. Prezența lui Babo îl năucea, îl făcea să leșine. De ce? Nu fusese Babo în cele din urmă prins, dus la judecată, condamnat și apoi executat? Oricât de jignitoare, de dureroase ar fi fost faptele acestui sclav, pedeapsa lor n-ar fi trebuit să-l liniștească pe Cereno?
Fără să explice în detaliu ce îl chinuie pe Cereno, autorul se mulțumește să sublinieze contrastul dintre durerea acestuia și seninătatea lui Delano, navigator venit din nord, din Massachussets, unde sclavia fusese abolită în 1783, la numai câțiva ani după Declarația de Independență a Statelor Unite. În ultima frază a nuvelei, craniul sclavului Babo, fixat pe un stâlp în piața orașului „privește netulburat“ spre biserica în care oasele lui Aranda fuseseră înmormântate și spre mănăstirea unde Cereno, trei luni după proces, „purtat pe catafalc, își urma, într-adevăr, conducătorul.“
Nu numai durerea înfrângerii îl unește pe Cereno cu Aranda, ci, mai ales, vina de a fi înrobit ființe umane duse ca o marfă la vânzare. Fără ea, revolta n-ar fi avut loc, așa cum craniul lui Babo, netulburat, o amintește. Copleșit de rușine, de căință, Cereno părăsește această lume urmându-și, la fel de vinovat, conducătorul.