În numărul 33-34/2023 al R.l., am comentat cartea Daianei Gârdan, prima de care am luat cunoștință din categoria care ilustrează critica nouă, la modă astăzi nu numai la noi. Cartea Daianei Gârdan se intitulează Între lumi. Romanul românesc în sistemul literar modern. Paul Cernat vine și el cu Bacovia și Noul Regim al literaturii (Eikon, 2022). Un al doilea studiu care se revendică explicit de la un nou regim sau sistem literar. Pe care, de altfel, Paul Cernat l-a anticipat. Am regăsit un Editorial de acum un deceniu și mai bine în care comentam ideea de „critică statistică“ pe care Paul Cernat o susținea, cred, în premieră absolută în România. Între timp, am avut destule ocazii să mă confrunt cu ideologia criticii noi. Dar mai ales sub forma unor articole-manifest. Cărți inspirate de ideologia literară cu pricina n-am citit până acum. Vor fi existând, dar circulația lor limitată la medii universitare românești sau străine le-a lipsit de ecou.
Bacovia lui Paul Cernat îmi oferă un prilej foarte bun de a discuta despre critica nouă. Autorul e un critic și un istoric literar experimentat. A scris cu ani în urmă și cronică literară. În dedicația la cartea pe care a avut gentilețea să mi-o trimită, Paul Cernat vorbește despre o „întoarcere la uneltele critice“. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost care sunt uneltele la care se referă. Ale criticii noi, sau ale criticii vechi? Referința din titlu la Noul Regim, în contrast explicit cu Vechiul Regim, m-a lămurit întrucâtva, dar nu m-a împiedicat să citesc cartea cu un mare interes. Lectura nu mi-a înșelat așteptările pe care le-am avut dintotdeauna de la autorul ei. Cartea este temeinic informată și gândită, scrisă cu acuratețe, și lasă puține șanse istoricilor literari de a mai spune ceva nou despre Bacovia sau de a descoperi unghiuri inedite de studiere a operei. E un adevărat RMN. Puțin probabil să fi scăpat ceva nerelevat. Cum aspectele biografice nu lipsesc, ba sunt chiar abundente, dublând anatomia operei, Bacovia este prima (și probabil ultima) monografie, în deplinul sens al cuvântului, consacrată poetului Plumbului.
Nu întâmplător continui să-l numesc pe Bacovia poetul Plumbului. E un mic avertisment pentru autorul monografiei că rămân la opinia aproape generală în critica veche în privința valorii superioare a volumului Plumb și la declinul poeziei bacoviene până la Stanțele burgheze. Opinie cu care Paul Cernat nu e de acord. O împărtășește pe aceea susținută de Ion Bogdan Lefter, urmat de unii optzeciști și apoi de douămiiști, conform căreia Bacovia ar anticipa în ultima parte a carierei lui postmodernismul minimalist, fragmentar, repetitiv al poeților actuali. Caracter care nu numai ar aduce poezia mai aproape de noi, dar i-ar asigura o superioritate valorică față de aceea din volumul de debut. Constat totuși că Paul Cernat nu este la fel de decis ca Lefter et comp. în acreditarea ideii. Înclină evident către ea, dar nu răspunde categoric la întrebarea dacă poezia lui Bacovia a involuat, cum a crezut generația mea pe urmele criticilor interbelici sau a evoluat, cum cred criticii generațiilor următoare. De altfel, această concesie relativ discretă nu-i cere niciun sacrificiu autorului studiului, dat fiind că el nu e preocupat în principiu, ca toți criticii noi, de conceptul de valoare, pe care îl consideră inoperabil și aparținând Vechiului Regim de critică literară. E preocupat doar de formula poetică.
Propun să recitim poeziile sub aspectul formulei. Nu e vorba dacă ne plac unele mai mult decât altele, fiindcă gustul e irelevant în cazul criticii noi. Constatăm că fragmentarismul, minimalismul, telegraficul, pe scurt, limbajul dezarticulat există deja în Plumb, deosebirea de Stanțe burgheze constând în faptul că în Plumb este o consistență lirică de negăsit în Stanțe burgheze. Acestea din urmă își risipesc adesea potențialul liric într-un limbaj nu doar dezarticulat, ci, pur și simplu, fără sens. În fond, acesta este singurul lucru care face diferența între Plumb și Stanțe burgheze. Dincolo de chestiunea deseori dezbătută pe vremuri a conștiinței artistice. Paul Cernat citează din abundență versuri și poezii întregi cu aerul că diferența este în avantajul Stanțelor burgheze. I-aș adresa lui Paul Cernat următoarea provocare: recunoscut chiar de el fiind faptul că Bacovia este memorabil, nu în poeme întregi, ci în strofe, versuri sau distihuri, să calculeze (dacă tot pariază pe statistică) câte asemenea bijuterii literare găsește în Plumb și câte în culegerile ulterioare. Chiar dacă pentru criticii noi frumusețea nu contează. Sau contează în subconștient? Vorbeam de o contradicție. În capitolul 24, sunt comentate fără menajamente poezii și versuri „eșuate“. Rebuturi, după părerea autorului. Din ce volum? Din Plumb. Lui Paul Cernat îi displac tocmai poeziile care îmi plac mie și care au plăcut criticii din Vechiul Regim. Cea mai inocentă observație care-mi vine pe limbă este că n-are gust literar. Serios vorbind, nu-mi explic interesul brusc al lui Paul Cernat pentru obositul criteriu estetic al lui Maiorescu, repudiat unanim de Noul Regim critic.
Merită să stăruim o clipă. Premisa cărții izvorăște dintr-o prejudecată, și anume că, în literatură, în artă în general, ar exista un Nou Regim și, respectiv, un Vechi Regim, ceea ce presupune pariul, dacă nu pe ideea de progres valoric, respinsă de Croce încă din anii 1920, măcar pe aceea a unui anumit avantaj oferit de „actualitatea“ operelor. Avantaj creat, zice-se, de un progres firesc al mijloacelor de expresie, de o lărgire a tematicii, de toleranță față de idei, principii morale sau religioase. Cum putem remarca, teza se bazează pe evacuarea criteriului estetic din aceste considerente privitoare la evoluție. Căci valoarea nu evoluează. Comparațiile dintre opere sub acest raport sunt nerelevante. Stupide. Arta presupune dintotdeauna frumusețe. Unde frumusețe nu e, artă nu e. Iar frumusețea nu comportă comparație. E chestiune de gust înnăscut, educat, dacă vorbim de literatură, de lectură. O linie dublă desparte artisticul de nonartistic, literarul de neliterar, esteticul de nonestetic. Indiferent de subiect, temă, gen, specie, comic, ludic, tragic, procedee, actualitate, tradiție, gen sau specie. O linie, s-ar zice, invizibilă deopotrivă pentru veleitari și pentru criticii noi.
Ce consecințe negative are acest lucru, ne putem da seama examinând cu atenție cartea lui Paul Cernat, altminteri, remarcabilă în multe privințe. În locul unei firești operații de selecție ,considerată în Noul Regim ca o inacceptabilă discriminare, criticul comite o amalgamare a operelor lui Bacovia, citate și comentate de-a valma, fără nuanțe, fără distincții, din ideea că totul se cuvine inventariat, contabilizat, înșirat pe ața critică. Acest mod contabilicesc trece în ochii autorului drept democratic și nediscriminatoriu. Doar că acest mod de a proceda anulează exercițiul critic: obiectul criticii nu mai este opera ca literatură, ci întinsul domeniu al neliterarului, aflat dincolo de linia naturală de separație. E observația cea mai importantă dintre toate. Lăsând generalitățile, din păcate, nu toate evidente, la o parte și revenind la carte, trebuie spus că ea acordă un număr mult mai mare de pagini unei sumedenii de lucruri care nu țin de literatură decât ar pretinde relevanța lor în analiza poeziei lui Bacovia: contexte, surse, elemente biografice legate în stil Gherea, uneori, de poezie, statistici, ba chiar, rezultat al unei oarecari parade de erudiție, studii de specialitate din domeniul neurologiei și tuberculozei, opinii diverse, fără neapărat o legătură cu poezia lui Bacovia, în fine, subsoluri ale unei opere care nu duce lipsă de zone întunecate. Însăși structura studiului reflectă o perspectivă neliterară: oarecum în modul descriptiv de a proceda al lui Călinescu din Universul poeziei, eseu care avea însă cu totul alt obiect, Paul Cernat identifică din unghi material elementele care constituie universul bacovian, fără a le discrimina estetic. Criticul devine astfel un Iona prizonier în burta chitului. Un Iona fără nicio speranță de a ieși la lumină. Noul Regim critic dă impresia că este unul stăpânit de întuneric. Iar noii critici, niște cârtițe.
Câteva capitole trasează un itinerar complet al receptării operei bacoviene. Deși ușor tendențios, itinerarul era necesar și nu va putea fi ocolit de studiile viitoare. Redescoperim, parcurgându-l, un adevăr: Bacovia a fost integrat în familii literare, nu doar diferite, dar opuse, din epoci diferite, fără să fi existat, de obicei, un acord între critici. Deja în interbelic au existat opinii divergente. Paul Cernat nu merge până la urmă pe mâna niciuneia dintre formulele considerate, de-a lungul unui veac, caracteristice poetului. Le comentează riguros și detaliat, dar își refuză o opțiune sau alta. Și bine face. Îi spun dintr-o experiență de o viață legată de Bacovia (am alcătuit a doua ediție de după război, a poeziilor, care a inaugurat în 1965 noua serie a Bibliotecii pentru Toți, la care am scris prefața, primul meu comentariu despre Bacovia) că n-am reușit și nu cred să fi reușit vreun critic, din cei atât de numeroși consultați de Paul Cernat, să-l instaleze definitiv pe Bacovia într-un pătrat al literaturii române. E motivul pentru care am spus că prudența lui Paul Cernat e bună. Criticul îmi reproșează la un moment dat că mi-am schimbat de câteva ori opinia despre poezia lui Bacovia. Are perfectă dreptate. Mi-am schimbat-o tocmai fiindcă nu mi-am dat seama decât foarte târziu că Bacovia este un poet inclasabil, sub toate raporturile, literar, istoric, tipologic. Astăzi sunt convins de originalitatea absolută a poetului, pe care îl consider, totodată, inegal și inega labil. Aruncându-mi un ochi peste poeziile lui, în timp ce citeam cartea lui Paul Cernat, am fost pe punctul să păcătuiesc din nou: ca și cum m-aș fi trezit dintr-un vis lung cât o viață de critic, mi s-a năzărit deodată gândul că Bacovia (tot cel din Plumb!) este, în fond, un genial poet naiv, unul din marii naivi ai poeziei europene. Luați-o ca pe un capriciu, nici primul și, probabil, nici ultimul căruia îi cad pradă!