Lucrarea apărută la Editura Humanitas (ediție de Cécile Folschweiller), reconstituie, prin publicarea corespondenței relevante, detaliile misiunii lui Émile Picot, devenit în 1866, la 22 de ani, secretarul Principelui Carol (viitorul rege Carol I al României), prilej de incursiune în atmosfera din cercurile politice românești, în contextul fascinant al perioadei 1866-1867. Volumul include un studiu introductiv, elaborat de editoare, care conturează biografia viitorului membru de onoare al Academiei Române, oferind detalii privind activitatea sa ca secretar al Principelui Carol, relaționarea cu acesta din urmă, dar și cu elita politică românească din epocă. Perceput uneori peiorativ, drept un „spion francez la curtea lui Carol“, Émile Picot poate fi considerat, totuși, un vector al influenței franceze pe lângă Principele Carol, menit (între altele) să contrabalanseze, în interiorul cabinetului princiar, influența prusiană, exercitată (dincolo de originea dinastică a lui Carol) de către secretarul german al Principelui Carol, Friedländer. De altfel, relațiile dintre Picot și Friedländer, aparent excelente inițial, s-au derulat mai degrabă sinuos, degradându-se treptat, în ciuda eforturilor primului. Lucrarea reunește un număr de 99 de scrisori din corespondența lui Émile Picot, din care 51 sunt absolut inedite, selectate potrivit relevanței și semnificației acestora; cele mai multe dintre acestea, anume 44, sunt scrisori din corespondența lui Picot cu familia sa, în vreme ce altele reprezintă parte din corespondența dintre Hortense Cornu și Émile Picot, dar și din corespondența Hortense Cornu și Ernest Desjardins, precum și unele scrisori publicate, în interbelic, de Nicolae Georgescu Tistu (în lucrarea sa Correspondance d’un secrétaire princier en Roumanie Émile Picot, Mélanges de l’École roumaine en France, Paris, 1926) prea puțin cunoscută publicului român. Alte scrisori (mai precis, extrase ale scrisorilor) trimise de Émile Picot către aceeași Hortense Cornu, inserate în volum, au fost, la rândul lor, publicate de istoricul și academicianul francez Marcel Emerit, în anul 1939. Scrisorile incluse în volum surprind sau fac referire la unele momente importante din epocă, precum chestiunea sistemului de instrucțiune publică (întrucât pentru secretarul german, modelul francez ar fi avut efecte catastrofale în România, soluția susținută de Friedländer și respinsă de Picot era aplicarea modelului prusian al instrucțiunii publice sau chestiunea organizării și instrucției trupelor române (într-o scrisoare trimisă de Picot în ianuarie 1867, acesta expunea proiectele principelului Carol, care favoriza vădit modelul prusian de organizare, inclusiv pe fondul criticilor adresate francezilor în contextul scandalului privind slaba calitate a produselor livrate de industriașul francez Godillot, prin care imaginea Franței suferea prejudicii). Mai presus de toate aceste tensiuni și animozități resimțite constant în timpul misiunii, probabil că factorul care s-a dovedit cel mai sensibil și dificil de gestionat a fost cel legat de chestiunea evreiască. Astfel, după ce, în primăvara anului 1867, Ion C. Brătianu, emisese unele circulare ce îi vizau pe „străini“, a devenit evident că acestea îi afectau mai ales pe evrei, cărora li se restrângeau dreptul de a locui în comunităi rurale, de a deține hoteluri sau de a lua în arendă proprietăți. Aplicarea acestor măsuri a atras o amplă campanie de condamnare în plan extern atât în presă vremii, cât și la nivel oficial (bunăoară, președintele Alianței Israelite Universale, Adolphe Crémieux, îl vizita pe Napoleon al III-lea, iar acesta, la rândul său, îi scria principelui Carol pentru a-l îndemna să condamne respectivele circulare). Picot devenea el însuși ecoul acestui blam occidental, căruia i se adăuga și opinia sa personală negativă legată de liderii liberali Ion C. Brătianu („Principele este în întregime în mâinile lui Brătianu, care face tot ce vrea cu el, iar guvernul este veritabilul rege“) și C.A. Rosetti. Criza de încredere, generată de criticile sale referitoare la acțiunile inițiate de liderii politici din jurul lui Carol, avea să culmineze cu momentul în care, sesizând că nu se mai bucura de încrederea lui Carol, Picot se arăta decis să se retragă, dezamăgit că nu putuse oferi „serviciile pe care sperase că va fi posibil să le ofere“. Întors în Franța, Picot avea să devină, în 1868, viceconsul al Franței la Temesvar (Timișoara), în Imperiul austro-ungar. Dincolo de traiectoria sa în plan diplomatic, este de menționat faptul că Picot a devenit, după reîntoarcerea sa în Franța, primul titular al cursului de limba română (1875-1909) la École Spéciale des Langues Orientales vivantes, entitate precursoare a actualului Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO), unde însăși editoarea volumului, Cécile Folschweiller, este astăzi cercetă – toare și titulară a cursului de limbă, literatură și civilizație românească. Volumul este o con tribuție binevenită, utilă deopotrivă cercetătorilor și pasionaților de istoria modernă a Ro mâniei.
Radu Tudorancea