Tocmai este în desfășurare prima ediție a X – Fest, Festivalului Internațional de Teatru Tînăr Excelsior. Regizorul Vlad Cristache este și foarte tînărul director interimar al teatrului. Cred că tot cam atît avea și Ostermeier cînd a devenit director artistic la Schaubuhne Berlin. Cu spectacolele și trupa lui fabuloasă. Nu știa mai nimeni atunci, la noi, cine este acest fenomen. Doar un cerc restrîns. Oamenii interesați de profesiunea lor au fost în sală. În lumea teatrului, în viața fiecăruia, în coduri și convenții sau dincolo de ele. Libertatea inerioară este noțiunea esențială pentru viață și profesiune. Orice fel de profesiune. În mod ciudat, calea spre autentic și adevăr, spre tot ceea ce nu este șablon, normă, prejudecată, spre ceea ce ne învață să ne descoperim și să cultivăm exact ceea ce este altfel în noi, calea această este ocolită. Din comoditate, cred. Dar fără libertate nu sîntem nimic. În viața noastră și nici în artă, mai cu seamă. Orice formă a unui act artistic are adevăr și anvergură dacă ne mișcăm liber, în afara a ceea ce alții stabilesc că sînt drumurile bătătorite și, de aceea, sigure, cumva. Încorsetările, altele decît rigoarea și disciplina, ne conduc în afara identității și a eu-lui. Ne trezim că facem ceva doar pentru că așa trebuie. Ce înseamnă „trebuie“? El are valoarea doar cînd am găsit calea proprie, care ne exprimă. Cu greșeli, cu eșecuri, cu minuni, dar fără constrîngeri de din afară. Spectacolele lui Ostermeier pe care le-am văzut în toți acești ani sînt căutările lui. Întrebările lui. Manifestul lui de om și artist. Nu toate rotunde, dar toate despre etape din intervalul destinului. Hamlet, Hedda Gabler, Richard III, Dușmanul poporului, A douăsprezecea noapte, spectacol care a reinventat Comedia franceză și trupa de acolo. Ostermeier are o cheie misterioasă cu care îl decodează pe Ibsen. Și o propunere de lucru cu actorii și în echipă care, poate, s-ar cuveni să ne ajute să medităm în jurul ideii de performanță. Despre Ostermeier și spectacolul de la București, curînd… Încărcată de stări, de greutatea și poezia textului, de modul crud în care a ales regizorul să-l poves – tească, de năuceala spectatorilor, am fugit spre casă ca să prind reluarea unei ediții din „Nocturne“, cea cu Marius Manole. Sînt zece ani de atunci. Au rămas în mine stări, tăceri, emoția, mărturisirea. Ca într-un vis. Zece ani poate să fie mult. Ca dintr-o altă viață. Totuși, evoluția, revolta, distanța, apropierile, toate rămîn. În haos-ul din mașina mea am găsit un cd. Marius Manole citește Kafka…
Cînd merg la Teatrul Mic sau la Odeon, îmi las mașina în așa fel încît să trec pe la Librăria Humanitas Cișmigiu. E Insula fericirii mele. Acolo, printre rafturi, închid ochii și mi se pare că sînt Prospero! Un Prospero-colaj din cuvinte-fraze din cărți citite, din nopți nedormite, din ispita ciudată a necunoscutului, din parfumul paginilor nedeschise, din voluptatea de a avea tot, fiecare carte, din albul unei fantezii spaniole care se odihnește în această librărie. Zile și seri la rînd am urmărit cum se face, la propriu, cum mișună constructorii, cum, încet-încet, apare un mic paradis. Se întîmplă și astăzi să stau la geam și să văd ficțiunile lumii de dincolo. Uneori în fotoliu stă domnul inginer și citește. La început, cînd l-am zărit, mi s-a părut că este un hoț, prefăcut, care se dă intelectual, care se adăpostește de prea frig sau de prea cald, cerșește compasiune, citește puțin, haț cartea și dispare! Dar domnul inginer citește! Ore! Ține cartea tandru, întoarce paginile cu grijă și fără nicio grabă. Nu știu de ce, abia de curînd am băgat de seamă cît de mulți oameni cumpără audio book-uri! N-am zis nimic, mi-am cumpărat cîteva. Și le-am lăsat în mașină. Ore și ore în trafic. Drumuri lungi sau scurte în viața fiecăruia. Prizonieri în mașini. În monologuri interioare. Scot Scrisoare către Tata. Kafka. Citește actorul Marius Manole. Cuvîntul sună puternic. Ca și neliniștile existențiale ale scriitorului. Nu citesc eu, cu vocea mea interioară. Ascult, cu altfel de atenție, rostirea cumva precipitată, dintr-o suflare neostenită, a durerii. Urechea dizolvă vinele altfel decît ochiul. Cuvîntul rostit cade, acum, mai greu decît acela citit în gînd. Scrisoarea scrisă de Kafka în 1919, către tatăl său, Hermann. Mama, Julie, născută Lowy, nu i-a dat-o niciodată destinatarului. Și-a asumat, ca mereu, rolul intermediarului. Celui care încearcă să prefacă adevărul. Ca să fie bine. Ca autoritatea tatălui să nu fie ciobită. Kafka nu doar se confesează, cu cîțiva ani înainte să moară în sanatoriul din Kierling, se investighează prin toate ungherele sufletului și ale minții ca să-și numească tarele. Chinul. Înăbușirea personalității, deformările ei. Iar vocea lui Marius Manole citește în ritm susținut. Fără să respire. Să apuce să spună tot. Tot. Ca într-o spovedanie de dinaintea morții. Simt un val de emoție în tot corpul. Îmi simt fața roșie și lacrimile sărate pe buze. Pedepse, cinism, ironii, interdicții, reprimări de sentimente. Interiorizare. Ferecări de stări și de cuvinte. Obsesia Tatălui. Și a unui soi de ratare. Zăresc scrisul lui Kafka din Scrisorile păstrate în manuscris la Muzeul din Praga, din Mala Strana. Un scris chinuit, care pleacă cînd la stînga, cînd la dreapta. Ca și angoasele lui. Ca și relațiile cu femeile, cu iudaismul, cu teatrul, cu obiectele și oamenii din prăvălia ținută de familie sus, în cartierul vechi. „Dragă tată, M-ai întrebat odată, acum de curînd, de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am știut ce să-ți răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ți le pot enumera măcar pe jumătate stînd de vorbă cu tine. Și dacă încerc acum să-ți răspund în scris, răspunsul meu va fi incomplet, pentru că și în scris, frica și urmările ei mă paralizează în fața ta și pentru că proporțiile acestei situații depășesc cu mult puterile memoriei și rațiunii mele.“ Superbă traducere a lui Mircea Vulcănescu!… textul îi vine mănușă sensibilității lui Marius Manole. Este un control al stării, al avalanșelor de situații, de probleme, de răni. Și cei care au citit și cei care nu, sînt cîștigați ascultînd o scrisoare a lui Kafka către cel care i-a marcat existența, o scrisoare citită „apăsat“ de Marius Manole, un actor cu har. Cineva mi-a spus că harul este „filantropia lui Dumnezeu cu noi“. Undeva, în „Nocturne“, Marius spune: „… Meseria asta o poți face cînd iubești viața, nu cînd o urăști…“… A iubi. Iubire. A fi liber. Libertate.
(Humanitas Multimedia, 2014: Scrisoare către Tata de Franz Kafka. Ediție integrală. Traducere: Mircea Ivănescu. Citește: Marius Manole. Redactor: Andrei Aivănoaei. Coperta: Mihail Coșulețu. Procesare audio: Ciprian Mihoc.)