Cristian Pătrășconiu este, de o bună bucată de vreme, cel mai activ, cel mai vizibil și cel mai inspirat publicist literar din actualitatea noastră, o profesiune care ia pulsul cât mai exact al circulației ideilor, cărților, tendințelor din spațiul public românesc și străin. Dialogurile cu scriitorii în vogă, scrise sau vorbite în plan public, anchetele, eseurile tematice, cronicile de carte sunt tot atâtea fațete ale profesiunii de jurnalist cultural care completează profilul lui Cristian Pătrășconiu. Iar când dialogurile și anchetele „risipite“ în reviste se regăsesc în volume „de autor“, avem imaginea artei jurnalistului cultural, a nivelului de manifestare, a nivelului de implicare.
Volumul de dialoguri Masa plăcerii adună dialogurile cu cîțiva dintre scriitorii, istoricii și jurnaliștii din lumea contemporană, care au apărut cu cărți și pe piața noastră. Este vorba de Catherine Cusset, Simon Sebag Montefiore, António Lobo Antunes, Ludmila Ulițkaia, Pascal Bruckner, Johann Hari și Etgar Keret. Titlul cărții, spune autorul, are o „sugestie ascunsă“, aceea de a recunoaște literatura „ca pe una dintre plăcerile de mare rafinament pe care ni le putem permite aproape gratuit.“ Ce reprezintă dialogurile cu scriitorii considerați „staruri“ la un moment dat? Sunt întredeschideri ale cărților lor, sunt mărturisiri care se regăsesc sau nu în operă, dar care ajută la înțelegerea universurilor „puse în mișcare“ de către autori, sunt contextualizări, sunt mărturisiri, biografice sau din intimitatea mesei de scris, care exced opera. Talentul celui care provoacă la dialog și, de ce nu?, la sinceritate un scriitor, constă în a fi, în primul rând, un cititor profesionist, care să „empatizeze“ cu structura literară și umană a fiecărui autor, să îl surprindă, în ultimă instanță, pe autor și să-l provoace la mărturisire maximă. Cristian Pătrășconiu are acest dar și har, dialogurile din carte sunt asemenea provocări la „mărturisiri“ complete, unghiurile de abordare sunt diverse de la autor la autor, tocmai pentru a particulariza arta fiecăruia. Există, însă, câteva lucruri care se regăsesc la toți cei intervievați, este vorba despre „arta poetică“ a fiecăruia, despre impactul literaturii lor asupra lumii în care trăiesc, despre impactul realității imediate asupra literaturii pe care o practică, dar și despre modul în care se pregătește fiecare scriitor în parte pentru apropierea de cititor.
Scriitoarea Catherine Cusset este o „franțuzoaică“ căsătorită cu un american care provine dintr-o familie cu rădăcini românești. Romanele ei, traduse în zeci de limbi, exploatează aceste „complicații“ biografice ale familiei, sunt multe cadre epice și personaje în cărțile sale care evocă lumea românească. Pentru un scriitor cu asemenea ascendență însă, internaționalizat prin biografie, dar și prin temele abordate în cărți, „patria ideală este limba“, în cazul ei limba franceză, iar personajele sunt „ființe de hârtie, ființe din cuvinte“.
Simon Sebag Montefiore, istoric și scriitor american, provenind dintr-o familie de evrei polono-lituanieni, și-a lăsat profesiunea de bancher de la New York la un moment dat, în perioada destrămării Uniunii Sovietice, și s-a dus să trăiască istoria „pe viu“ la Moscova, la Tbilisi, la Sankt Petersburg, în Samarkand, în Cecenia. Cărțile sale despre Stalin, fie de istorie, fie de ficțiune, sunt contribuții majore la cunoașterea „stalinismului“ ca sistem, ca ideologie, ca dictatură. Dacă există „o morală“ a scrierilor sale, aceasta se rezumă la a distinge „cât de ușor își face răul loc în istorie și în viața de zi cu zi; atât de ușor, încât substituie normalitatea și ajunge să fie vândut ca fiind normalitate“.
Portughezul António Lobo Antunes, „unul dintre cei mai rafinați prozatori ai lumii actuale“, cum îl prezintă Cristian Pătrășconiu, explică succesul scrierilor sale printr-o trudă susținută, care justifică și consacră meseria de scriitor: „Încep să lucrez de pe la 8 sau 8 și jumătate, până spre ora 13, când iau prânzul. Apoi, reîncep de la ora 2 sau 2 și jumătate până spre ora 20. Și, după cină, adesea, încă o oră, până spre ora 10, când sunt deja mult prea obosit. Nu lucrez de regulă mai puțin de șapte-opt ore pe zi.“ Acesta este și secretul succesului, mai spune Antunes, „nu există talent, există doar muncă la galere, există doar un fel de a trage la jugul scrisului. Nu am iluzii în această privință: cu cât lucrezi mai mult, cu atât vei scrie mai bine“.
Ludmila Ulițkaia, scritoarea rusă în mare vogă în lume, care a debutat la cincizeci de ani cu o carte, este, încă înainte de declanșarea războiului, un critic acerb al politicii lui Putin, a celorlalți asemenea lui: „Nu am nicio simpatie față de Putin. (…) Cândva am fost confruntată cu întrebarea – de fapt, conducătorii noștri au minte? Acum, deja, pot să spun – ei sunt șireți, cinici. Sunt duplicitari, vicleni, sunt fără scrupule.“ În altă parte, Ludmila Ulițkaia povestește despre faptul că a primit mai multe burse de rezidență în Germania, unde a avut liniștea necesară să își scrie cărțile. La un moment dat a renunțat la aceste burse, recomandînd scriitori tineri, care aveau mai multă nevoie de ele. Mă întreb, dacă noi avem scriitori consacrați care să renunțe la bursele și invitațiile externe, în favoarea scriitorilor din noua generație, recomandându-i? Vor fi fiind poate, dar eu nu am auzit încă.
Francezul Pascal Bruckner, autorul celebrului roman Luni de fiere, recunoaște că are „două creiere“, unul narativ și altul eseistic, de teoretician, ca să justifice cele două direcții ale operei sale. Mai spune el că „ficțiunea“ explorează acea parte pe care, poate, nu vrei să o mărturisești despre tine însuți, în vreme ce eseul „este o modalitate de a privi lumea rațional, echilibrat, argumentat.“ În ce privește rostul și cititul cărților, în epoca noastră, Bruckner recunoaște că „suntem un trib din ce în ce mai puțin numeros – cei care citim“, deși „fără literatură, cred că viața noastră interioară poate aduce a deșert. Cărțile ne hrănesc inteligența, sensibilitatea, imaginația“.
Johann Hari, jurnalist englez celebru, autor al cărții Legături pierdute, în care analizează „orizontul depresiei și anxietății“ din lumea de azi, una din maladiile cele mai teribile ale vremii noastre, povestește, între altele, despre „terapia de grup“. Astfel, un psihoterapeut din Londra, a „format“ un grup din pacienți depresivi grav și i-a pus să facă grădinărit pe un teren năpădit de buruieni, plecând de la pre misa că „expunerea la natură este un antidepresiv extrem de puternic“. La scurt timp, ei au început să formeze un grup, au început să le pese unora de alții și concluzia este trasă de o pacientă: „Pe măsură ce grădina a început să înflorească, am înflorit și noi“. Ceea ce nu mai trebuie, de altfel, demonstrat.
Ultimul autor intervievat, Etgar Keret, este considerat „cel mai important autor de proză scurtă din lume la ora actuală“. Povestirile lui Etgar Keret sunt scurte, imperative, fără descrieri inutile, ele se adresează unui cititor „mereu în criză“. Acesta compară conciziunea din scris cu o criză de astm, când te sufoci și ceri inhalatorul nu spui „Hei, ce faci? Poți, te rog, să îmi dai inhalatorul?“, ci exprimi o urgență, în trei cuvinte: „Inhalatorul, te rog!“. Literatura de azi, în viziunea sa, trebuie să exprime aceeași urgență, să trezească, să implice pe cititor.
Cea de a doua carte de dialoguri semnată de Cristian Pătrășconiu se numește Pâinea și lumina vieții și adună „două dialoguri despre Crăciun și Paști“ avute cu episcopul Ignatie Trif, ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, în Eparhia Hușilor. Episcopul Ignatie Trif este un reprezentant al noilor tendințe din ortodoxia românească, cu stagii de formare în Portugalia, Spania, Marea Britanie și Irlanda. Lucrarea sa de doctorat, Sfântul Grigore Palama și teologia energiilor necreate (apărută la Editura „Spandugino“ în anul 2022) este considerată o contribuție contempo rană substanțială la cunoașterea unui promotor al teologiei cu o importantă dimensiune dialogică și cathartică.
Dialogul spiritual dintre un om al Bisericii și un scriitor mirean, pe două teme majore ale creștinismului, Nașterea Domnului și Învierea, care au generat în istoria de două milenii a omenirii o infinitate de inter pretări, culturale și de cult, încearcă să limpezească tocmai această abundență de date, să pună în ordine chiar și cronologic evoluția până la detaliu a celor două evenimente determinante. Și oricît am crede că omul de azi s-a îndepărtat de biserică, de religie, în căutarea unor noi repere spirituale, trebu ie să avem în vedere faptul că toată cultura europeană este impregnată de simbolurile creștine, că arta, în cea mai mare parte a ei, este străbătută de mistică, că simpla prezență a omului de astăzi într-un muzeu cu artă clasică sau într-o catedrală, reprezintă o legătură cu o tradiție de esență teologală. Numele însele ascund, în cea mai mare parte, în spatele lor povestea unei mucenicii, este greu de depășit cadrul unui calendar onomastic, care a devenit o normă socială.
Nașterea Domnului, în dialogul din carte, uzând de cunoștințele temeinice ale repondentului, reprezintă cea mai logică desfășurare de argumente istorice și spirituale, care dau măsura unui „eveniment fundamental“ pentru omenire, din ultimele două milenii. Episcopul Ignatie Trif vorbește atât despre abordarea „critico-raționalistă“ a evenimentului Nașterii Domnului, adică „despre cât este veridic, cât corespunde cu realitatea“, aducând toate argumentele din scrierile aferente, dar și despre dimensiunea harică relevată încă de la vestirea Nașterii, când, se spune, Maria a primit vestea și a „păstrat toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa“ (Evanghelia după Luca). Contextul istoric, contextul social și lumea în care s-a născut Iisus, simbolistica ieslei, a peșterii, a pâinii, a magilor, a Vifleemului, a colindelor este explicată argumentat, pe „înțelesul tuturor“, de către episcopul Ignatie Trif.
Dimensiunea Învierii lui Iisus Hristos exprimă „dorința omului de a se conecta la tot ceea ce este dincolo de lumea aceasta“, episcopul Ignatie Trif aducînd în discuția despre evenimentul „suprafiresc“, cartea lui Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, în ideea că metafizicul, transcendența, lumina chiar sunt coordonate ale evoluției umanului.
Ce au în comun cele două cărți de dialoguri? Prin ele, dar și prin celelalte dialoguri, Cristian Pătrășconiu demonstrează cu virtuozitate de profesionist că o cultură, care este suma valorilor materiale și spirituale, se regăsește atât în evoluția scriitorului, a teologului, a filosofului, a muzicianului și a oricărui artist. Dar că aceasta se regăsește și în evoluția „consumatorului de cultură“, dacă acesta mai rezistă în fața agresiunii unui „internet al tuturor lucrurilor“, vorba lui Yuval Noah Harari, care ucide, în final, umanitatea din om.