Și de-ar fi căutat cu lumînarea, Editura Charmides și patronul ei – Gavril Țărmure, unul dintre prietenii din cercul interior al prieteniilor lui Alexandru Vlad – n-ar fi găsit pe cineva mai abilitat decît Andreea Pop pentru ediția de „opere“ pornită în 2019, cu Aripa grifonului. Nu numai că Andreea e unul din cei mai definiți critici din ultima serie, dar ea și-a susținut doctoratul, la fosta Universitate „Petru Maior“ din Tîrgu Mureș (azi încorporată în Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade“), cu o monografie dedicată lui Alexandru Vlad, monografie pe cale de apariție. Atît pentru cercetarea doctorală, cît și pentru realizarea ediției, Andreea a beneficiat de acces nelimitat la arhiva lui Vlad, găsind în Maria Vlad o soție care a înțeles bine rostul acestei arhive. Așa se face că Andreea știe nu doar tot ceea ce a publicat Vlad în timpul vieții și postum, dar și ceea ce nu a publicat și a rămas prin computerele lui sau păstrate de unii prieteni cărora prozatorul le-a încredințat diverse povestiri ca să scape de obsesia lor – ba chiar și de amintirea lor. Nici nu mai punem la socoteală că știe tot ce s-a scris (adesea și ceea ce doar s-a spus) despre operă (sau autor), de la comentarii și exegeze la simple notițe de viață literară. Peste toate, i-a convocat pe toți prietenii lui Vlad și le-a smuls mărturii despre viața acestuia sau despre opera lui. Iar faptul că a cotrobăit și prin arhiva fotografică rămasă de la Vlad – care era un mare fotograf amator – i-a permis să ilustreze ediția cu o anexă documentară relevantă ea însăși. E, pe scurt, o ediție mai mult decît scrupuloasă și ireproșabilă, o ediție-monument. Fiecare volum prevede în deschidere o mărturie din partea unui prieten. La primul dintre ele, aceasta a fost a lui Ion Mureșan, cel mai în drept să fie primul dintre toți prietenii lui Vlad. La al doilea (Drumul spre Polul Sud, Opere II, Editura Charmides, 2023), deschiderea o face Virgil Stanciu, care nu știu dacă a mai apucat să-și vadă „introducerea“, una în care, dincolo de afecțiunea ce răzbate din – și dintre – rînduri, fostul profesor al prozatorului vorbește pe larg despre felul în care lucra Vlad, menționînd notițele făcute pe un nelipsit carnet cu pătrățele, dar și panourile agățate pe pereții camerei, fiecare panou avînd concentrată țesătura unui capitol și peripețiile unui personaj. Pe bună dreptate zice Virgil Stanciu că Alexandru Vlad avea „un interes /…/ de ceasornicar“ cînd venea vorba despre „cum era meșteșugit textul“ și despre „cum se obțineau efectele dorite“, semn că „tînărul meu confrate meditase îndelung la problemele diegezei“.
Nu cred că mai e nevoie, dar îl confirm și eu pe Virgil Stanciu: Vlad studia cu pasiune efectele detaliilor, îndeosebi la nuveliștii americani, iar reflecțiile lui asupra romanului sau prozei scurte dovedesc asta îndeajuns. Citea în filigran și povestirile, și nuvelele, și romanele; dar și poezia, care va fi fost poate întîia lui iubire, cam morganatică, dar, la fel ca iubita pierdută din multe proze și din poeme – niciodată uitată. Să adaug, neapărat, că tot așa asculta și muzica, de la country la clasici. Vlad era un meloman rafinat, iar această calitate mai ascunsă – ori doar mai protejată – se străvede în rafinamentul cu care notează orice foșnet sau susur din peisajele pe care nu le ignoră niciodată. Vocația lui melomană – alături de cea picturală – se deconspiră în felul în care identifică toate sunetele din orchestra vreunui pîrîiaș de munte ori din simfoniile silvane ale vîntului. Nu mă mir că-i plăcea Hogaș și că nu scăpa niciun prilej de a-și face cititorii părtași la spectacolele naturii, de la cele idilice la cele dramatice). Relevanța acestor prime două mărturii deschide o așteptare plină de toate speranțele și în privința celor ce vor urma.
De merit absolut e „tabelul cronologic“ întocmit de Andreea și care urmează propriei sale introduceri și notei asupra ediției. E un „tabel“ exhaustiv, în care punctajul biografic e pus în relație cu opera și-n care Andreea marchează toate elementele care vor reverbera în aceasta din urmă, pornind de la relația cu mama („problematică și desfășurată sub auspicii dificile“ – ! –), valorificată în nuvela Simplă vizită acasă, și continuînd apoi cu alte incidențe biografieoperă. E evidențiat, astfel, rolul cafenelelor clujene, devenite „un spațiu fundamental al biografiei autorului“ (ceea ce e numaidecît adevărat, pe Vlad nu trebuia niciodată să-l cauți, știai că-l găsești la Arizona; dacă nu era acolo, nici mult nu întîrzia să apară) sau al cîtorva prieteni (Teofil Răchițeanu, bunăoară, din povestirea Teofil) ori ale peregrinărilor montane. Toate evenimentele biografice relevante (excursia în Grecia, sejurul scriitoricesc de la Basel ș.a.) sînt corelate cu ecourile lor – directe ori indirecte – în operă. (Îmi pare rămas un pic neclar pasajul referitor la studiile universitare ale lui Vlad, începute, într-adevăr, la Institut, la f.f. – forma scurtă, de trei ani, a Filologiei –, dar finalizate la Filologia normală, prin absorbția studenților de la Institut. Așa a și ajuns să-și susțină teza de licență cu Mircea Zaciu). Un „tabel cronologic“ migălit, așadar, pînă la detalii, schița unei biografii complete. (Poate nu îndeajuns, totuși, relevată nostalgia tatălui, de care Vlad a suferit vizibil și ale cărei urme se regăsesc în prozele sale). De ireproșabilă acuratețe e și „nota asupra ediției“, în care Andreea precizează cum a fost alcătuit sumarul acestui al doilea volum și justifică addenda cu povestiri recuperate, unele apărute postum în „Vatra“, dar și una inedită – Lumea scrisorilor. Alcătuirea scrupuloasă a acestor addende e un merit imediat al îngrijitoarei ediției, atentă să nu-i scape nimic din cele scrise de Vlad. Pentru aceste prime două volume Andreea a avut oarecum noroc și a putut identifica scrierile la care Vlad a renunțat, dar problema va fi mai dificilă cînd va ajunge în zona romanelor, unde s-ar putea să găsească destule variante de capitole abandonate ; sau, de ce nu?, poate chiar romanul la care Vlad lucra în ultimii ani de comunism și pe care pretinde că l-a aruncat/șters. E însă posibil să nu fi fost chiar atît de drastic precum zice iar romanul neterminat să se găsească printre fișierele din computer. Ediția ar trebui atunci să aibă și un volum „documentar“ cu piese „renegate“ ori capitole/fragmente excluse din varianta finală, dacă editorul va fi atît de generos; dar nu văd de ce n-ar fi și de ce ar opri înaintea ultimului pas o ediție atît de riguros făcută! De remarcat, firește, și „dosarul de receptare“ din final, dar mai ales „studiul introductiv“ de la acest volum – Pe drumul frigului în plină vară –, în care Andreea analizează toată suita de povestiri, inclusiv cele din addenda. Povestirile incluse în acest al doilea volum, reproducînd sumarul volumului din 1985, plus, în addenda, povestirile aparținînd aceleiași perioade de creație, dar neajunse în volume, sînt în bună parte scrise anterior debutului în volum din 1980, cu Aripa grifonului. Era perioada indeciziilor din scrisul lui Vlad, cînd tentația de a face și el textualism, precum congenerii, își atinsese maxima fascinație, sau, după cum zice Andreea, ajungînd la „vîrful dispoziției experimentale“, „chiar dacă aceasta nu se face printr-o aderență hotărîtă la modelul textualist“. Dar o apropiere e vizibilă – și Andreea o evidențiază –, cu siguranță datorată persuasiunii lui Gheorghe Crăciun, ale cărui colocvii – frecvente – cu Vlad au încercat racolarea lui. Dar Vlad și-a dat repede seama (și Crăciun, doar că mai tîrziu) că eventualul cititor nu e prea interesat de mecanismele textului, ci mai degrabă de capacitatea de seducție a poveștii ca atare. Americanismul a învins textualismul în jocul ispitelor creative. De aici decizia de a înceta să cocheteze cu textualismul, măcar că l-ar fi fi ținut curelele, și de a reveni la o turnură mai tradițională a compoziției și tramei, deși nu fără răsuciri de perspective narative. De fapt, în manevrarea acestora Vlad e chiar un șahist subtil, schimbînd mereu unghiurile de atac.
Destul de concisă și bine concentrată, introducerea Andreei împarte, corect, în două clase povestirile din acest volum (textualiste – sau aproape – și tradiționale, să zicem) și trece în revistă calitățile fiecărei povestiri, organizîndu-le apoi și pe un palier general. Sînt observații necontaminate (oricum, nu mult) de partizanatul cuvenit subiectului și valabile în acuitatea lor. Andreea constată, de pildă, că în această etapă „povestirile“ „nu excelează în ceea ce privește fizionomia personajelor“, ceea ce ar putea fi o carență, de nu cumva un efect al modului în care Vlad își „descria“ personajele. Prezentarea acestora e, de obicei, contrasă la cîteva rînduri și nici în acelea Vlad nu recurge la un limbaj calificat psihologic ori caracterial, preferînd să introducă personajele printr-un gest – îndepărtarea unei șuvițe de pe frunte, crisparea ori destinderea mîinii care atinge un obiect, alunecarea privirii ș.a. Vlad e un subtil cititor de limbaj corporal și folosește regulat o imagine în locul unei fișe caracteriale. Dar o imagine care are potențial relevant și în privința caracterului și în privința stării de moment a personajului. Andreea scoate în evidență toate manevrele naratologice – și narative – folosite de Vlad, atentă mereu la subtilitățile operative. Dar performanța de subtilitate pe care o atinge Vlad constă cu adevărat în sub-inducțiile simbolice la care recurge, uneori chiar transparent, și care deschid povestirilor un orizont mai parabolic. Așa cum e cazul chiar cu Drumul spre Polul Sud, în care incidentul se dezvăluie, treptat, ca o incursiune demonică în real, ca o vînătoare de suflete făcută prin seducție. Provocarea victimei, printr-o strategie perfidă, se relevă, de fapt, ca o ispravă luciferică, la apogeul căreia seducătorul e gata să se așeze pe tronul „supradimensionat“ din vîrful muntelui (pe Scaunul Domnului, cum ar veni), dar n-are decît îndrăzneala de a-l atinge cu mîna fără mănușă, „simțind cum frige“. E o haiducie luciferică de felul – cum și zice prozatorul – „atinge și fugi“. Haosul meteorologic e și el un semn că asupra lumii s-a făcut un atentat. Capturarea unei victime îi și dă curaj acestui membru al unui comando luciferic în realizarea altor tentative de acest fel: „Sunt provocatorul căruia i s-a răspuns și se simte îmboldit de antecedente“. Astfel de contaminări cu un plan simbolic nu sînt puține în povestirile lui Vlad – și nici în romane. Uneori parcă el ar avea prea multă încredere în cititor – dar într-unul ca Andreea, pe bună dreptate.