„Dragă Preda,
Scrisoarea ta a venit așa cum n’o așteptam. Așa cum îmi survine tot ce nu aștept și se pierd – în pierderea lor – lucrurile așteptate. Știi, mi se întâmplă aici la Paris să mă lovesc de câte un arbore sau de vreun zid și să descopăr prospețimea pe care gustul meu pentru refuz n’o descoperă, spre exemplu, în Luvru, în catedrală sau pe cheiurile Senei, adică acolo unde se caută sistematic ceva pentruca să se găsească, desigur, ceva. Odată era într’o zi de toamnă, afară ploua, eu mă gândeam la ploi și la flori, când cineva mă bate pe umăr, un necunoscut, poate bețiv, poate nebun, în orice caz foarte neinteresant, și-mi îngână interogativ: «Est-ce que tu aimes les fleurs, mon vieux?» [Nu-i așa că tu iubești florile, bătrânul meu? – trad.n.] În după amiaza aceea am zis «da» și m’am simțit bine de primul meu «da», de multă vreme nemărturisit. Cedam coincidențelor și ironiei lor de a defini, în adâncime, realitatea reală.
Mâna ta care mă bate pe umăr și mă invită să mă uit înapoi mi-e cunoscută, bine cunoscută, și chiar dacă nu-i așteptam gestul, ea mă surprinde mai puțin decât vrei tu să te neliniștești. Pentrucă nu mi-ești atât de străin cât cată să te convingă cele câteva scrisori pe care n’ai îndrăznit să mi le trimiți înainte de a le rupe și cele câteva ezitări pornite împotriva unui «doctor» vocativ și’n titlu de chemare.
În orice caz, aș dori ca răspunsul meu să te mulțumească, cel puțin în măsura în care el nu vrea să fie decât o expresie de comuniune. Dar poate tocmai pentru asta el o să te dezamăgească – cred – pentrucă ai să găsești nici un ins pe care nu l-ai cunoscut, pe care l-ai amestecat în referințele tale despre contemporani, poate cu grabă, poate cu prea multă sănătate de a clasifica.
Și nici nu știu dacă ne putem înțelege, dacă ne putem vorbi. Tu ești un om care crești mereu printre bucuriile tale de a realiza, un om care alege o înțelepciune sau non-înțelepciune de a trăi, un om cu amoruri tărănești pentru valori (cu atât mai bine pentru ele), atent la respirații, la circulația sângelui, preocupat de aer și de libertatea a-l primeni.
Tu ai o femeie cu care trăiești (mereu), o carte la care scrii și care aștepți altele nescrise încă, o viață cu pulsul în reguli. Tu însuți ești în regulă. Mă gândesc la caii tăi, spre exemplu. (Fiecare om are caii lui, e inutil să-ți amintesc). Ei sunt așa cum trebuie, ca în cărțile tale, vii și gata să pască din grădinile lumii ceeace tu însuți ai semănat acolo pentru ei – puțină iarbă. Pentrucă oricând eu te văd pe tine numai într’o grădină. Fie că semeni, fie că culegi, rostul tău este să fii totdeauna alături de fructe.
Al meu (am și eu unul?) este acela de a fi împotriva a tot ceeace e fruct. În grădinile mele cresc doar zoologii monstruoase, caii mei pasc în pânzele nebune ale lui Chirico, propria lor nefericire de a se fi eliberat de ierburi.
Bine – o să zici – dar Parisul, Parisul?
Bine – o să-ți răspund – Parisul e tocmai bun pentru definiția mea, pentru cucerirea acestei definiții. Nici nu se putea să-mi găsesc un loc mai potrivit pentru a-mi împietri ceeace pur și simplu se poate oricând numi viață.
Parisul e vocația însăși a vieții și luminile lui nu puteau să-mi refuze în niciun caz umbrele. Aici valorile se confundă cu elementele în așa măsură, încât confuzia lor atât de umană, nu putea să nu-mi ofere decât ceeace eu însumi rămân – detașarea de elemente și de valori.
Tot ceeace e legat de creștere, de bucurie, de lumini și de aer, Parisul îl exprimă în fiecare noapte și în fiecare zi, cu nebănuite fervori. Parisul este – cred – singurul loc unde dragostea și libertatea – care în fond nu sunt decât începutul și sfârșitul Parisului – se pot consulta concret. Ca un sân de femeie iubită, ca o piatră pe care calci, ca o carte pe care o citești. Mai mult, e singurul loc unde excesul de lumină nu e sugrumat de puterile rafinamentului.
Ei bine, nicăieri mai bine ca aici n’aș fi putut lăsa să intre în mine – ceeace mă prinde cu adevărat – rafinamentul muririi.
Sunt aici pentruca să nu fiu și nu-mi regret murirea pentrucă altfel aș fi continuat poate să mi-o ascund printre oameni care vorbeau alt limbaj, printre preocupări cărora unii le spuneau de valoare, pe drumuri care erau false, printre prietenii care erau false, printre și prin o dragoste care era falsă.
Acum sunt aproape liber, pentrucă moartea de fiecare zi e aproape însăși libertatea.
Pot să-ți folosesc la ceva, pot să-ți ajut cu ceva?
În orice caz, dacă nu te obosește (mă gândesc că poate mai rupi câteva scrisori înainte de a-mi scrie), scrie-mi, așa cum o faci tu, despre tot ceeace se întâmplă la voi și cu tine. Informațiile tale vin ca dintr’o altă lume – probabil și pentru asta le pot aștepta.
Cu prietenie, Virgil Ierunca“
Scrisoarea a fost/este scoasă la vânzare, de multă vreme, de Casa de licitații Historic.
- Aceeași Casă de licitații a scos la vânzare și mai multe manuscrise inedite ale lui Mircea Eliade, texte, caiete, documente care au făcut/fac parte din arhiva personală Mircea Handoca. Nu am fi aflat de acest fapt literar important dacă nu ne-ar fi atras atenția un fragment dintr-un document din dosarul 39 din arhiva Virgil Ierunca – Monica Lovinescu de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Documentul este, de fapt, un text dactilografiat, de 13 pagini, scris de Mircea Eliade – la rugămintea lui Virgil Ierunca – la Paris, în 24 martie 1953, pentru revista Caete de Dor. De altfel, momentul este consemnat de Mircea Eliade și în Jurnal: „Ieri și azi [23-24 martie 1953 – n.n.], am scris pentru Caete de Dor, un text de 39 de pagini: Fragment autobiografic. I-l făgăduisem de vreun an lui Virgil Ierunca. Subiectul mă pasiona (Cum împac eu știința cu literatura?), dar nu găseam niciodată timp să-l scriu. M-am apucat ieri dimineață, și pînă seara scrisesem douăzeci și patru de pagini – ca pe timpurile bune. L-am terminat astăzi. Sunt mulțumit.“1.
Reproducem în continuare, fragmentar, partea a II-a a Fragmentului autobiografic din dosarul 39 de la IICCMER:
„În ceeace privește coexistența acestor îndeletniciri filozofice cu creația literară, lucrurile mi se par mai puțin simple de lămurit în câteva pagini. Ceeace știu este că, dela început, am scris «și una, și alta». Și tot dela început, literatura pe care o făceam era «realistă» și «fantastică». Cred că primele încercări literare publicate – în Ziarul Științelor Populare – au fost: Cum am găsit Piatra Filozofală și Amintiri din retragere. Le-am scris și publicat prin 1920-1921, când aveam 13-14 ani. […] Curând după aceea am publicat un mare număr de articole neliterare, în special despre viața insectelor – căci foarte multă vreme crezusem că voiu deveni naturalist. Dar n’am încetat o clipă de a scrie – și chiar de a publica – încercări literare. O seamă din ele au rămas, bine înțeles, inedite. Îmi aduc aminte de două «romane fantastice»: primul avea două caiete și era intitulat Călătoria celor cinci cărăbuși în țara furnicilor roșii; Era un fel de roman satiric entomologic, cu aluzii la profesorii și colegii mei din clasa a V-a a Liceului Spiru Haret. Al doilea avea vreo trei, patru caiete și deși se intitula, modest, Memoriile unui soldat de plumb, era conceput atât de ambițios încât n’ar fi încăput într’o sută de caiete: îmi propuneam, pur și simplu, să prezint istoria Cosmosului dela apariția primelor galaxii până în zilele noastre. Plumbul din care s’ar fi făcut, prin anii 1920, soldatul ale cărui Memorii le scriam, plumbul acesta își amintea cum s’a alcătuit el, încetul cu încetul, într’un fragment al sistemului solar, apoi cum s’a răcit scoarța pământului, cum a zăcut în mina de unde l-au scos niște mesopotamieni […], cum a fost utilizat într’un aliaj – iar de aici înainte povestea mea nu mai avea sfârșit; pentrucă îmi închipuiam bucățica aceea de plumb prezentă la toate marile întâmplări istorice, din toată lumea, martoră și la răstignirea lui Christos, martoră la războaiele lui Traian și Decebal, și așa mai departe, până în zilele noastre când, sub forma unui soldat de plumb, s’ar fi găsit în sacul unui cercetaș2 care călătorea în trenul ce trebuia să deraieze la Valea-Largă [comună în județul Mureș, așezată pe râul Valea Morii – n.n.]: cu o clipă mai înainte de catastrofă, cercetașul e apucat de panică și-și ascunde capul în sac, scăpând astfel cu viață. Iar în clipa – cât de lungă! – a deraierii, cercetașul cunoaște toate întâmplările soldatului de plumb și se hotărăște să le povestească mai târziu. Cam acesta era subiectul romanului. […] Cam tot atunci mi-am adunat «în volum» o parte din articolele despre Viața insectelor și le-am prezentat Bibliotecii pentru toți. Volumul a fost acceptat, dar din fericire n’a apărut niciodată. Când mulți ani în urmă, i-am mărturisit Dlui O[indescifrabil –n.n.], directorul editurei, că trebuia să fiu editat de Alcalay3 încă din 1923, a pus să se cerceteze arhivele Bibliotecii pentru toți, dar manuscrisul nu s’a mai găsit. În ceeace privește Memoriile, cu ele s’a petrecut un lucru și mai neașteptat. În primii ani de colaborare la Cuvântul, prin 1925-1926, a venit să mă vadă un domn tânăr și simpatic, Radu Capriel, spunându-mi că vrea cu orice preț să citească «ineditele» mele. I-am dat Romanul adolescentului miop. […] Dar după ce mi l-a înapoiat, mi-a cerut să citească și altceva. Mai mult în glumă i-am dat Memoriile unui soldat de plumb, care, spre mirarea mea, l’a entuziasmat într’atâta, încât nu mi-a mai înapoiat manuscrisul. Uitasem de el când, ducându-mă să-l văd pe Generalul Condeescu4 cu puțin timp înaintea morții lui, am întâlnit acolo, la Radio, o doamnă care mi-a spus că a citit toate cărțile mele; chiar și pe acelea pe care nu le-am tipărit, a adăogat. Nu mai știu cum o cheamă. Era brună și, pe atunci, tânără și frumoasă. La despărțire mi-a spus că manuscrisul Memoriile soldatului de plumb se află la ea. Nu m’am îndurat să i-l cer înapoi…[…].“5
Am încercat să aflăm dacă Memoriile unui soldat de plumb au existat cu adevărat și dacă au fost, în cele din urmă, publicate. Am descoperit caietul-manuscris intitulat „Memoriile unui soldat de plumb“ – Partea a doua – Vol. III și IV, pus la vânzare de Casa de licitații Historic (alături de multe alte documente de mare valoare). Din descrierea „produsului“ aflăm următoarele: „Titlul redactat de către autor este tăiat ulterior.
Astfel, notițele incluse în acest caiet nu fac parte din încercarea de roman Memoriile unui soldat de plumb, rămasă nefinalizată și, implicit, nepublicată. Caietul cuprinde 3 eseuri, două din seria Convorbiri entomologice și relatarea unei întâmplări. […]“6. Așadar, este vorba de coperțile caietului din care au fost desprinse acum o sută de ani Memoriile unui soldat de plumb spre a fi înmânate lui Radu Capriel și de două texte-studiu despre viața insectelor, cuprinse sau nu în volumul din 1923, niciodată publicat. Fotografiile de prezentare a manuscriselor ne permit citirea textelor În jurul unui cadavru, Secretul viespilor solitare și Subsemnatul și cei trei muschetari.
Captează atenția studiul În jurul unui cadavru, pe care Mircea Eliade l-a scris la vârsta de 15 ani (în 1922), despre cadavrul unei găini. Tânărul autor – cu foarte multă răbdare, cu multe cunoștințe în domeniu și cu un limbaj relativ de specialitate – consemnează etapele prin care trece leșul găinii până la descompunere. Studiul pune în lumină rolul pe care îl au insectele în acest proces. Textul și activitatea elevului Mircea Eliade, de acum mai bine de o sută de ani, pot fi considerate niște bizarerii în vremea noastră. Totuși, este interesant de sesizat tocmai interesul lui Eliade pentru știință, interes manifestat încă de când era foarte tânăr. Altfel spus, aceste texte răspund – în parte, evident – la întrebarea lui Virgil Ierunca – Cum a împăcat Mircea Eliade știința cu literatura?.