râul
se întâmpla ca moartea
imprevizibilă sau nu
a câte unui om din viața mea
să învie fie un obiect fie un cântec fie alt om
luminá ceva moartea, ceva zidit de mult în profunzimea
neantului din mine
de la informații curente nume de ierburi de străzi de colegi
la surâsuri remușcări nostalgii –
o emoție o îndoială o mireasmă subtilă
dar a prins a curge pe lângă casa mea râul acesta
pot în apa lui să mă scald și de-o mie de ori – e aceeași
și-am învățat să nu las moartea să fie – ea
catalizatorul
amintirilor mele
fiindcă râul acesta curăță de mâlul uitării
lucruri obiecte făpturi, de existența cărora în viața mea
nu știam (ori nu mai știam) cu atât mai puțin c-au stat
mereu, în tot acest timp, atât de aproape de mine,
dincolo de zidul ce mă apără, de prea mult rău dintr-o parte,
de prea mult bine din alta –
și,
adăugând încă un detaliu – esențial deodată –
biografiei mele interioare, râul acesta mi le lasă unde
nici nu gândesc, într-o frazare într-un cuvânt și de-aici
în prezentul continuu al inimii mele –
râul acesta i-a luat-o de mult înainte
morții
puntea
viața mea fără capăt
variantele ce-au rescris-o cuvânt cu cuvânt luminând-o
aproape orice la dublu dat
trunchiul
șubred, lin înghițit de râul în creștere, târâșul, groaza
până la mal (o dată în viață – data necesară, arhetipală?)
și aidoma, în paralel, copia trunchiului, nepipăibilă,
ce sigur însă dansul înainte și înapoi deasupra marilor ape!
șapca
verde, dar de la tata, uitat deplin într-un tren,
mersul, făr-a băga de seamă, înainte,
mânioasa lepădare, din mers, de tinerețea instabilă –
și-aceeași șapcă verde, subit apărută la dispariția tatălui
(ea nu mă uitase pe nicăieri, mă purtase mereu, mă păstrase,
însemn al stabilei mele îndărătnicii)
creanga
ascunsă în pod, ruptă din greșeală chiar după
avertismentul teribil:
atenție! un anume fel de ruptură ucide tot pomul
fuga din gura podului, mereu! curajul la un an abia
și-n sfârșit revederea chircitei, descărnatei crengi –
dar, după dorință, înflorită mereu, replica ei
(ea mă gonea, a ei era dorința!)
viața mea fără capăt
variantele ce-au rescris-o cuvânt cu cuvânt luminând-o
acoperișul
și razele împungând prin ochiurile lui de rafie și
cafeaua de una singură și voluptuoasele lacrimi la vestea
că fratele e pe moarte și gheara amintirii nepilită încă
(ce chin grăbita ei naștere!) –
dar și celălalt: acoperișul (imitație? replică?)
din împletitură de stele, prin care târziu am lăsat
să treacă razele ochiului lui Dumnezeu
au fost și ferestrele în care-am bătut, cărțile în
locul lor deschise, e fereastra în care bat azi, ca să-mi
deschidă El cea mai de sus dintre miile ei de dubluri
viața mea fără capăt variantele
ce-au rescris-o cuvânt cu cuvânt luminând-o