O expoziție la Muzeul de Arte Frumoase din Boston – „Hokusai: Inspirație și influențe“ – a fost divizată în două părți calitativ inegale. Prima, consacrată lui Hokusai, modului în care s-a format ca artist precum și urmașilor săi imediați, a fost „construită“ cu cea mai mare claritate. În schimb, o a doua secțiune, dedicată influenței pe care a exercitat-o asupra artei occidentale, a fost alcătuită fără rigurozitate, un amestec prolix incluzând tot felul de făcături aruncate cu toptanul.
Manifestarea este ancorată de propria colecție de artă japoneză a muzeului, întemeiată încă din anii 1890 și considerată, prin aria de cuprindere și adâncimea ei, ca fiind cea mai importantă din lume în afara arhipelagului nipon. În particular, cele mai multe dintre picturile și gravurile în lemn ukiyo-e („imagini ale lumii plutitoare“) expuse aici, de o eleganță a liniei și o prospețime a culorilor cu totul excepționale, fac parte dintre cele 75 000(!) de obiecte pe care William Sturges Bigelow le-a achiziționat în cei 7 ani petrecuți în Japonia (1882-1889) și pe care, la întoarcerea sa, le-a donat cu mărinimie instituției.
Născut în 1860, ca fiu al unui artizan din districtul Katsushika din Edo (Tokio), Hokusai este acceptat ca ucenic, la 18 ani, în atelierul lui Katsukawa Shunshō (1726-1792), artist specializat în portrete de curtezane și actori Kabuki, foarte populare la momentul respectiv. Expoziția oferă prilejul unor comparații pertinente demonstrând, pe de o parte, cât de mult îi datorează ucenicul maestrului său și, pe de alta, independența timpurie și manifestă a lui Hokusai… Schițând un actor (Segawa Kikunojo III – care apare și la Shunshō) în rolul unei curtezane, Hokusai preia ideea acestuia de a folosi trăsături recognoscibile, individualizate în locul celor generice, vădit înfrumusețate în reprezentarea chipurilor… Două picturi pe pergament, prezentate alăturat, îți arată cum vârtejul de haine propus de Shunshō ca o caracterizare a mișcării unei dansatoare (Shakkyo, Dansul Leului) este preluat de Hokusai în reprezentarea unei femei cărând nuiele uscate pentru foc… Expoziția include două superbe paravane pliabile cu câte șase panouri (Scene de amuzament primăvara și vara, 1790) în care Shunshō grupează femei elegante de-a lungul unor linii diagonale paralele, la aceeași scară, folosind așa-numita perspectivă axonometrică, tipică pentru pictura chineză tradițională. Alături de ele este atârnată o serie de cinci gravuri realizate de Hokusai, reprezentând o aglomerare de personaje în interiorul unei case de plăceri din Yoshiwara. Diagonalele încă există, dar personajele din față sunt desenate mai mari decât cele din spate, conform teoriei perspectivei liniare, perfecționate în timpul Renașterii și importate în Japonia de neguțători olandezi. Este un exemplu al modului în care Hokusai integrează metodele asiatice și europene de reprezentare a spațiului în două dimensiuni într-o imagine hibridă, plină de viață, ce ignoră fără probleme „regulile“. Aceeași idee a folosirii unor perspective multiple caracterizează și una dintre cele 36 de imagini ale Muntelui Fuji – cea mai faimoasă dintre seriile de gravuri în lemn ale artistului – în care un grup de călători se luptă din greu cu pale de vânt, pe o potecă cotită, la poalele muntelui venerat.
Hokusai nu a transformat arta japoneză doar ca punere în pagină a temelor alese, dar și în ceea ce privește redarea detaliilor. În locul unor elemente din natură profund stilizate, el aduce în prim-plan crâmpeie ale lumii care-l înconjoară, pline de amănunte realiste. Imaginile nu sunt complet înghețate în hieratism, ci au o vitalitate care este poate trăsătura dominantă a artei sale mature, pe care au preluat-o și cei mai talentați dintre urmașii săi. Expoziția de la Boston atrage atenția asupra câtorva dintre ei, unii foarte cunoscuți, alții mai puțin. Este interesant faptul că, dintre cei peste o sută de artiști îndrumați individual de maestru, de-a lungul unei cariere de decenii, majoritatea au devenit pictori și nu xilografi. Fiica artistului, Katsushika Ōi (1800-1866), este reprezentată în expoziție de Trei femei interpretând la instrumente muzicale, o scenă de un remarcabil dinamism, cu umbre delicate ce conferă figurilor o remarcabilă tridimensionalitate… Totoya Hokkei (1780-1850) este și el renumit pentru siluete feminine pline de grație (Frumusețe chinezească, Curtezană cu pechinez), un subset al creației ukiyo-e cunoscut sub numele de bijin-ga. În același timp, fragmentele de peisaj, influențate de Hokusai ca structură, au o individualitate aparte, în special coloristică, vădită mai ales în sumedenia de surinomo – gravuri executate la comandă, pentru cunoscători, și nu produse în masă – pe care le produce în anii 1820. O grupare de cinci asemenea imagini, Ușa peșterii care dă spre primăvară (ilustrând legenda unei zeițe care nu a putut fi convinsă să-și părăsească peștera nici de muzicanți, nici de dansatori, ci doar de imaginea oglindită a frunzișului), reprezintă o simbioză între siluete și natură, ce te poate trimite cu gândul, cu toate enormele diferențe, la Botticelli.
Există o relație specială între cei doi creatori, care sunt considerați cei mai importanți artiști ai Japoniei secolului al XIX-lea: Hokusai și mult mai tânărul Utagawa Hiroshige. Având în vedere diferența de vârstă, te-ai fi așteptat ca influența să fie unidirecțională, dar adevărul este mai complicat. Hiroshige a preluat multe dintre subiectele lui Hokusai (a creat, de exemplu, propria serie de 36 vederi ale Muntelui Fuji), dar, dacă peisajele celui din urmă sunt de multe ori spectaculare și dramatice, cele ale lui Hiroshige, pline de detalii ilustrând schimbarea anotimpurilor sau a unei stări de spirit, au un caracter mai degrabă poetic. Abordând priveliști din unghiuri neobișnuite, el accentuează mereu echilibrul dintre multiple planuri, precum și armonia dintre om și natură. Efectele atmosferice, subtila folosire a variațiilor de tonuri și culori pentru a crea iluzia de adâncime și distanță și-au făcut treptat loc în creația târzie a lui Hokusai, caracterizată până atunci, în primul rând, prin meticulozitate și precizie.
După semnarea Tratatului de la Kanagawa (1854) și redeschiderea arhipelagului nipon pentru comerțul internațional, fascinația pentru tot ceea ce este japonez a devenit o modă culturală larg răspândită în mediile artistice europene. Courbet și impresioniștii au folosit elemente decorative, gravuri, kimono-uri, ceramici în scene de interior și principiile orientale de reprezentare spațială în peisaje, detașându-se astfel de convențiile academice. Spații aglomerate cu tot felul de amănunte nesemnificative sunt înlocuite cu altele în care echilibrul dintre gol și plin, yin și yang, are un rol aparte, făcând loc exprimării unor sentimente personale dincolo de aparențele realiste. Din păcate, exemplele expuse la Boston nu sunt dintre cele mai relevante pentru „fantezia poetică“ pe care Edmond de Goncourt a considerat-o ca fiind un atribut esențial al „japonism“-ului. Stampe de Bonnard și Gauguin sau design-urile lui Félix Braquemond pentru un serviciu de farfurii sunt prea nesemnificative pentru a capta cu adevărat atenția publicului. Alte împrumuturi din „muzeul imaginar“ ar fi fost mult mai bine venite… Pe de altă parte, împerecherea dintre o gravură de Hokusai, reprezentând un pod arcuit – „taikobashi“ – din grădina Templului Kameido Tenjin, și o imagine a podului „japonez“, covârșit de culori, pe care Monet l-a construit peste lacul cu nuferi de la Giverny reprezintă o superbă ilustrare a ideii de punte între culturi, dincolo de distanțe și timp.
Interpretat, dintr-o perspectivă occidentală și romantică, drept o metaforă a vulnerabilității umane (cele trei minuscule bărci pescărești) în fața unei naturi dezlănțuite ( valul uriaș din prim plan), sub „privirea“ impasibilă a zeilor (Muntele Fuji din fundal), Marele val din Kanagawa este una dintre cele mai pregnante și iconice imagini ale artei ukiyo-e. Organizatorii manifestării de la Boston au rezervat o sală întreagă unor opere care reproduc, mai mult sau mai puțin evident, motivul lui Hokusai, o variantă a gravurii originale, cu culori superb păstrate, fiind un martor cuminte la maelström -ul ce o înconjoară. Referințele, mai ales americane, sunt neconcludente (Winslow Homer – Val care se sparge) sau ironice (Lichtenstein – Fata care se îneacă). În centrul sălii, tronează un val uriaș, cam kitch, construit de Jumpei Mitsui din blocuri albastre și albe de Lego!
Covârșit de „lupta“ cu atâtea valuri inconsecvențiale, vizitatorul se reîntoarce la exemple din imensa operă a lui Hokusai, a cărei varietate tematică, dincolo de cea stilistică și compozițională, este cu totul remarcabilă. De la un triptic reprezentând scene de-a lungul râului Sumida, cu un colorit de o mare subtilitate, la flori pline de gingășie, și de la cascade stilizate („Amida“), la monștri descriși în toată grozăvia lor („Stafia lui Oiwa“), versiuni de cea mai bună calitate ale acestor gravuri sunt simultan mărturii ale unui extraordinar simț de observație și ale unei imaginații debordante.
Cât despre influența, fără îndoială transformativă, a operei lui Hokusai asupra artei occidentale, ea pare să fi fost, conform expoziției de față, mai degrabă superficială decât profundă. Este foarte posibil ca un alt context să fi condus la concluzii diferite.