Găsim încă o dată în versurile lui Emilian Iachimovski tabloul unei materii agitate, al unei frământări exasperate aparent fără limită. Cu prezența unor clipe repetitive care, în deznădejdea lor, mimează un vis disparent într-un strigăt, numele autorului însuși ștergându-se: „În amurgul de catifea zăresc copii și câini/ care așteaptă lesa nopții// Un vuiet! Aud zdrobirea de pe creste/ a ultimelor scuturi// Același pescăruș prăbușindu-se la nesfârșit/ și marea care spală pașii înainte de a-i face// Vuiet mult în ghiocuri./ Țâșnet de vulturi cu pene de piatră,/ cărnuri pe plajă din ziua/ din care nu mai rămâne nimic.// Aud strigătul zorilor/ ștergând tălpile visului// Aud numele care nu este al meu“ (16). Textele par un joc al absurdului nu doar prin imaginile cu care operează, ci și prin raportarea tremolată a acestuia la condiția ființei umane participative. La un moment dat se articulează o confesiune în sensul unei înduioșări solemne, a unei grandioase umilințe. Copilăria apare așezată într-o ramă cosmică: „Cu mâinile goale, în prăpastia de sub frunte/ cobor, până în ceasul când m-am născut./ Mă redau uterului natal/ ca să găsesc copilăria primei zile.// Briza dezmiardă apa virgină// Gustul tristeții din laptele matern/ curge din păsările pe care/ eu nu le mai pot atinge.// În cer cresc azalee de sare./ În galeriile nopții,/ viermii stelelor căzătoare/ sapă în pragul dimineții“ (17). Nu e omis nici mediul urban al vieții autorului, pus sub același semn critic. Tensiunea vieții lăuntrice își caută simboluri pe fundalul crud al amintirilor iremediabile: „Merg mai departe în întâmplarea morților/ care nu știu că au murit,/ Prin aerul de februarie,/ umed și rece ca botul șarpelui,/ nu mă gândesc la ce se întâmplă/ în imediata apropiere.// Unde e viața pe care am avut-o/ cu mine la început? (…) Copacii merg cu mâinile ridicate/ spre abatorul de lemne“ (12). Amintire ce se maculează, se degradează în confruntarea cu cei doi poli ai săi, erosul și moartea, posedând dramaticul numitor comun al nesațiului: „O păpușă de cârpă murdară și udă/ e amintirea a ceea ce fusesem// Peisajul se desprinde ca un afiș/ și văd pe sub el doar un zid măcinat// îmi dau seama că Moartea/ e la fel de flămândă ca Dragostea“ (3). Fenomen grav întrucât ne aflăm sub puterea unui prezent care cuprinde resturile unui întreg trecut consumat. Nu izvorăște oare visul din chiar această bogată materie a sacrificiului? „Să te trezești mereu în aceeași zi/ și s-o iei de la capăt./ Aceeași zi, aceeași zi până la moarte,/ ca în interiorul unui orgasm. (…) Când afli că Primăria pune taxă pe Așteptare!/ Dacă aștepți Moartea, plătești!/ Plătești pe Căile Ferate și pe Căile Domnului!// Du-te și vomită-ți ochii în sângele alb/ al Șarpelui. Realitatea poate provoca vise!“ (55).
Într-un atare mediu al anomaliilor sfidător congruente cu normalul, poate deveni renunțarea o soluție? Poetul e dispus uneori a-și abandona cuvântul în beneficiul tăcerii, a renunța la text în favoarea paginii albe: „tăcerea ne unește mai mult/ decât orice cuvânt pe care l-am putea spune.// Sunt pagina goală din marea de litere./ Iată mulțimea de valuri ridicată-n picioare,/ aclamând întâlnirea paginii goale/ cu fructele ude ale adâncului,/ cu orașul care își mână viețile tragice/ spre abatorul uitării“ (42). Nu fără ca izgonitele cuvinte să nu revină în făptura sa aidoma unei organice predestinări: „Iată trupul umflat de cuvinte al Poetului,/ rana deschisă în malul pustiu,/ în strălucirea putrezindă din filele cărților“ (ibidem). Părăsit de ambianță, bardul se retrage în lumea anorganică, punctându-și condiția de inferioritate de care are parte. O sfială avansând până la un soi de masochism sarcastic însoțit de obiecte apotropaice: „Suntem niște obiecte înfrânte./ Avem viața secretă a ceasurilor stricate,/ avem africa noastră de unde aducem/ măști, amulete, totemuri, piei de animale,/ leoparzi albaștri și păsări din paradis.// Dar nu ascultăm limba păsărilor de altar,/ și nu înțelegem că suntem doar niște litere/ din cuvintele mereu schimbătoare“ (33). Cutezând a atinge dureros imundul, ultimul grad al damnării cu totuși o muzică a inexistenței, consolare ultimă: „Tăcem și ne privim./ Apoi, ceva se sparge ca un bec și devenim/ iar rămășițele unei somptuoase biblioteci.// Între fecale și urină născuți, plutim/ în aer ca niște cristale goale,/ doar cu amprentele sfintelor păsări/ care ne-au părăsit.// Doar cu muzica lor ce ne duc spre orice nevăzut.// Toate erau așa cum ne lăsasei,/ dar parcă nimic nu mai era la fel…“ (67). Însă refugiul de căpetenie al ființei oprimate deopotrivă de lume și de sine pare a-l constitui marea. O regăsim evocată cu numeroase prilejuri. Marea ca simbol al neputinței, al cruzimii, al amneziei: „Un vapor în larg ca un bolnav// O pasăre pe deasupra/ beregăților tăiate ale marinarilor,/ din care curg anemone// Un catarg sălbatic fără corabie,/ unde cuibăresc păsările neputinței// Ouăle se rostogolesc în apa rozalie/ a renunțării și a uitării de sine// Vaporul bolnav lasă o umbră albastră/ sub care pasc meduze în stoluri ample// Peștii mărunți și portocalii/ simt bucuria de a muri.“ (11) Marea cum o ripostă dată insensibilității sociale: „Marea de sus e un cazan de aripi,/ în care fierb păsările și îngerii/ și visătorii mei ochi.// Pe patru păsări de lemn stă marea,/ întinsă ca o piele. Ea poate numi/ corabia cu care am naufragiat./ Ea poate spune cu voce tare/ cum mi s-au rupt oasele de țărm.// Ea poate spune vuietul de durere/ pe care l-am urlat, dinții sfărâmați/ pe care i-am înghițit și câtă visare/ e în nemărginitele adâncuri“ (50). Marea aidoma unui text al absolutului: „Noi am uitat textul./ Ultimul sufleur era fiu de grifon.// De pe stâncile uscate ale cetății/ ascultam forfota literară,/ și știam că Marea era Marele Text/ pe care nu puteam să-l citim“ (54). Pentru Emilian Iachimovski poezia e o ingeniozitate a emoțiilor de a deveni ele însele întrutotul text. Încă un grăitor exemplu: „Te-ai gândit vreodată că Oglinda/ te protejează de Adevăr?“ (61).