Nu prea bine crescut, se pare, în cadrul unei familii care l-a privat nu numai de mijloacele materiale, ci și de așteptata afecțiune părintească, Eugen Barbu nu a auzit niciodată vreun cuvânt duios de la tatăl său. Nu știu dacă în prima tinerețe el avusese conștiința faptului că datele paternității îi erau puse la îndoială de cei din jur, dar cert este că romanul Groapa i s-a dedicat nu „Tatălui meu“, cum ar fi fost normal, ci „Tâmplarului Nicolae Barbu“. Mai mult, i s-a contestat, pe nedrept, paternitatea romanului, ea fiind atribuită adevăra tului tată al romancierului.
Trecutul deloc idilic (până la 26 de ani, nu râsese niciodată din toată inima) și originea marginală au început să-l obsedeze pe Eugen Barbu, din cauza repetatelor umilințe la care a fost supus de-a lungul anilor. Acestea l-au obligat pe autorul Muncii de jos la ducerea unei vieți retractile, într-o primă parte a ei, și la manifestarea unor explicabile, până la un anumit punct, sentimente de ură față de majoritatea semenilor săi. Cuvintele protagonistului Paraschiv, din romanul Groapa, la reproșul tovarășului său Gheorghe că pângărește toate lucrurile, ar fi putut să fie rostite de autorul însuși la acuze asemănătoare aduse și lui: „Lumea asta-i o hazna, Treanță! Mie omul mi-e dușman. Să nu-l văd…“.
Odată trecut prin Școala de Jandarmi, Eugen Barbu nu a uitat de apucăturile observate la marginalii Cuțaridei, întipărite în minte încă din copilărie, odată cu strofa lăutărească „Frunză verde trei spanace,/ Fă-mă, Doamne, ce m-oi face,/ Fă-mă raza stelelor,/ Deasupra cazărmilor“. În consecință, ucenicul a început să împrumute multe dintre practicile comisarilor care le înmuiau oasele acelor proscriși din Groapă. Domeniul de aplicabilitate l-a găsit în viața noastră literară și chiar în aceea a sportului. Odată cu prinderea și cu posibila ucidere a lui Paraschiv de către jandarmi, în finalul romanului Groapa, autorul a uitat, aparent, de trăsăturile cu care îl înzestrase pe fostul ucenic din banda lui Bozoncea devenit staroste al hoților. Începând lucrul la Princepele, este posibil ca romancierul să fi nutrit el însuși visul de a ajunge un messer Ottaviano, venit incognito de departe la curtea ceaușistă pe cale de a-și contura ighemoniconul specific.
Plecat, ca de obicei, pe jos, din Groapa Cuțaridei, parcurgând în lupta pentru independența proprie Calea Griviței și ajungând triumfător pe Calea Victoriei, autorul romanului Șoseaua Nordului ar fi putut repeta balzaciana provocare a tizului său Eugène de Rastignac: „À nous deux maintenant“. La meridian românesc, este vorba despre o dorită confruntare nu neapărat cu Capitala, ci cu „Princepele“ însuși, pe când țara se arăta a sta sub semnul Vărsătoriului de Apă. Erau anii de domnie ai ciumei ceaușiste, când totul se îmbolnăvea și „venea moartea cu tot tacâmul său: cu coasa, cu gresia şi ciocanul“. Desigur că secera putea fi înlocuită în stema comunistă cu aceeași rurală coasă, care avea o eficiență mult mai mare în privința mortalității, inclusiv la rubrica deceselor infantile (mă refer la măsurile luate împotriva avorturilor).
Cu riscul de a fi acuzat de găinării, voi utiliza pe alocuri, fără să pun ghilimele, sintagme din Princepele, prin nevinovata metodă a colajului. Este ceea ce nu înțelesese inițial conducătorul statului, după izbucnirea scandalului în urma plagiatului comis în volumul al treilea al romanului Incognito. Lui Ceaușescu i s-ar fi explicat de către Eugen Jebeleanu – ziaristul providențial din timpul exageratelor victimizări ale lui Ceaușescu în urma procesului anticomunist interbelic – în ce rezidă metoda colajului invocată în chip de apărare de către făptuitor și de către acoliții săi. Într-un context de surâsul lumii și al Hiroshimei, țărănoiul de Ceaușescu a înțeles imediat cele spuse băbește: intri în curtea unui om pe furiș și ți se colează de mână o găină.
În privința plagiatului din Konstantin Paustovski (la cărțile Vremuri de demult și Tinerețe zbuciumată), din Țara Moschicească mari cuvinte ca să stea pre odihnă se arătară, ceea ce nu însemna că era o armonie vârtoasă. „Noi nu ne amestecăm în treburile culturale ale României“ – astfel a fost exprimată neașteptata poziție a Ambasadei U.R.S.S. de la Bucureşti, care altfel reacționase la apariția primului volum din romanul Delirul. Acuzelor de plagiat legate de romanele Princepele și, mai ales, de Incognito le corespund tot două amenințări adresate de domnitorul fanariot messer-ului plagiator, care se adaptase foarte bine în țara unde se fura calul de sub om: „– Zdreanţă omenească! Mincinos păgubos, răcni Princepele. Ăsta-i sonetul către Tomasso Cavalieri al lui Michelangiolo, spurcăciune! Pe cine vreai să minţi!“ și, respectiv, „– Iar minți, sceleratule! Asta ai citit-o în sonetele lui Machiavelli, ceva mai nou nu știi?“ Dacă Ceaușescu și Barbu le egalau în ticăloșie pe cele două personaje din Princepele, soțul savantei de renume mondial nu era, în privința culturii însușite, nici măcar la unghia cea mică a antecesorului din Fanar („corifeu al științelor“).
Anul în care i s-a jucat soarta lui Eugen Barbu în acest scenariu contrafactual pe care îl avansez în rândurile de față a fost 1979. Atunci, în semn de protest față de felul cum s-a analizat cazul plagiatului său, fiul Cuțaridei a returnat la Uniunea Scriitorilor toate decorațiile și distincțiile primite, apoi și-a dat demisia din funcția de redactor-șef al revistei de tristă amintire „Săptămâna“, a depus carnetul de membru de partid, a renunțat la legitimația de membru al C.C. al P.C.R., a predat la Marea Adunare Națională mandatul aflat în curs de exercitare, a lăsat la Academia R.S.R. însemnele acordate de acel for și a făcut, în sfârșit, o cerere prin care solicita expatrierea. Numai că, în urma unei audiențe la Ceaușescu, avea să revină asupra tuturor deciziilor sale. Nu știm ce s-a discutat în Cabinetul 1, dar atunci ar fi fost momentul în care Barbu ar fi putut să ajungă exaporit, împiedicându-l serios de la această conjunctură în care se prezenta în audiență: aceea de vinovat și de răzvrătit care era în stare să renunțe la toate onorurile obținute. Să nu uităm că lucifericul Barbu, pe când încă nu era considerat a fi pe linie, după apariția romanului Groapa, obținuse conducerea „Luceafărului“ tot în ziua în care solicitase audiență la Leonte Răutu.
Cred că, parvenit secretar intim și confident al princepelui comunist, dumnealui exaporitul Barbu ar fi avut o influență mai mare și mai nefastă asupra acestuia decât au avut ceilalți consilieri, care îl sufocau cu mirosul de tămâie seculară. Iar aceasta, cu toate că mulți dintre dregători nu erau mediocri precum, de exemplu, dumnealui aga Tudor Postelnicu. Citind Foletul legat în piele de măgar, putem tâlcoveni pentru acea vreme vorbe de vară fierbinți: „Ce intrându turbarea în câini, se vor muşca între ei şi nici nu vor avea vreme a se repezi cât să poată pune împotriva vrăjmaşilor lor. Lucrurile obşteşti vor urma cu obicinuita lor fierbinţeală…“. Înfierbântatul Eugen Barbu era mai periculos decât consilierii în funcție, deoarece limba i-a fost slugă credincioasă minții sale diabolice. Dar mai grav era faptul că el avea însușite cu excelență principiile guvernării diabolice și ale manipulării, pe care le expusese deja ficțional în Princepele. Înzestrat cu astfel de atuuri și fiind fără cusur în rău (șarlatan, mincinos, intrigant și machiavelic – asemenea messer-ului), trebile lumești i-ar fi plecat la bine.
Mă întreb dacă, aflat el ca exaporit în spatele ctitorului de țară, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului și chiar regularizarea cursului bucureștean al Dâmboviței ar fi fost terminate cu succes mult înainte de termen. Sau poate că ar fi rămas cu toate o nemernicească lucrare sub forma unui șanț, ca urma unei găini? Ar mai fi fost puse apoi în practică și alte proiecte faraonice? Primul dintre ele ar fi ținut de înălțarea în Bucurescii câmpenești, prin „subscripiție publică“, a Muntelui de Piatră (marele vis al domnitorului fanariot) din vârful căruia ar fi luminat noaptea concupiscent Crucea de Piatră roșietică. Deoarece istoria este o întâmplare cu târfe, Eugen Barbu s-ar fi decis să fie târfa acestei întâmplări. Ce-i drept, Ceaușescu nu ar fi dat curs impulsului afectiv de a înălța cruci pe biserici construite în memoria victimelor sale de lux, așa cum a făcut fanariotul, dar, în acest punct, s-ar fi potrivit cu virtualul exaporit, care era ateu (mai bine spus: nu avea niciun Dumnezeu).
Redactarea discursurilor peltice, pentru acest „părinte al luminii și al națiunii, grăitor întru fericirea poporului“, ar fi constituit o îndeletnicire diurnă din partea scriptorului Barbu, care se pricepea atât de bine la a înmulți vorbele pentru întreținerea deșănțatului cult al personalității. Fostul îngrijitor al operelor lui Stalin (lucru de înțeles și de nepus neapărat sub semnul reprobabilului, dacă ne gândim că era vorba despre cineva care trebuia să-și câștige existența în anii 1950) ar fi stilizat în limbi străine și frumoasele infidele opere din colecția ceaușistă România pe drumuri. Prin pârghiile puterii pe care le-a deținut, mai ales prin intermediul presei, Eugen Barbu a făcut mult rău vieții literare, dar nu atât cât ar fi putut dacă ar fi fost îngăduit în preajma lui Ceaușescu. Nereușind să devină exaporit, acest ratat messer Ottaviano i-a supraviețuit princepelui comunist câțiva ani, care i-au fost otrăviți de cuvenitele reproșuri postdecem briste aduse de lumea literară, până când sufletul i s-a smuls din trupul păcătos. Se spune că îi părea rău că moare înaintea contestatarilor, criticii tot mai tineri decât el.
Admirat și judecat, iubit și denigrat nu neapărat în egală măsură, Eugen Barbu a rămas cel mai controversat scriitor al perioadei noastre postbelice. Pentru ceea ce ține strict de istoria literaturii, dacă răsfoim încă o dată ferfenițitul Folet legat în piele de măgar – întocmit după mişcarea stelelor, a vânturilor şi a soarelui, a lunei, de unde să ştim totul înainte despre eclipsele în receptarea postumă –, putem tâlcoveni vorbe iernatice: anii săi prielnici au fost aceia din casa Cocoșului. Atunci au apărut operele importante: 1957 (Groapa), 1969 (Princepele) și 1981 (Săptămâna nebunilor). Pentru ca să se închidă ciclurile zodiacale, tot sub semnul Cocoșului ce a venit, în urmă cu 30 de ani, zelul casei sale l-a mâncat, iar scârbile și întristarea trecutului s-au dus odată cu dispariția fizică.