Știm astăzi cu precizie când a început tragedia istorică a României. Pragul 1947-1948 a marcat instaurarea unui regim de factură inedită, nu numai pentru țara noastră, ci și pentru toate țările est-europene ocupate de sovietici. Alungarea Regelui Mihai, desființarea partidelor politice, etatizarea întregii economii și constituirea poliției politice, Securitatea, drept forță represivă absolută, s-au petrecut cu rapiditate uluitoare.
Funestul prag istoric 1947-1948 a însemnat distrugerea României și pe alte planuri, mai puțin vizibile, dar cu consecințe dramatice: restructurarea totală a învățământului a reprezentat una dintre măsurile cele mai grele de consecințe, ale cărei urmări pot fi observate până astăzi.
Modestul manual de clasa întâi primară, ultima ediție normală, tipărită în toamna lui 1947, se încheia cu o poezioară patriotică ușor de memorat; un băiețel și o fetiță țineau cu mâinile lor drapelul tricolor, cu stema regală în mijloc, iar sub steag stătea scris :
„Roșu, galben și albastru
Este steagul nostru sfânt,
Pentru el ne dăm noi viața,
Pentru steag și-acest pământ”
Simplu, clar, fără exagerare demagogică și fără vreo notă de naționalism militant.
Or, când au fost reluate cursurile după vacanța de Crăciun, iar alungarea Regelui se produsese deja, am avut cu toții surpriza de a primi noi manuale obligatorii. Din ele, portretele Regelui și Reginei-mame dispăruseră, iar pe ultima pagină poezia Tricolorul avea de data asta următoarea formă:
„Roșu, galben și albastru
Este steagul patriei.
Să trăiască România,
Steagul și democrația“.
Diferența de nivel literar între cele două variante sărea în ochi: pe cât de riguroasă fusese prima poezie, pe atât de improvizată părea varianta ei „republicană“, însăilată în viteză prin cabinetele partidului comunist.
Câteva cuvinte-cheie se vedeau eliminate. Astfel, drapelul național nu mai era sfânt, pentru că misticismul trebuia alungat din școală. Ideea de a te jertfi pentru Patrie se afla la rândul ei prohibită: sentimentul național nu mai avea căutare, din moment ce țara se afla sub ocupație străină, iar proiectul lui Stalin – mai mult sau mai puțin evident – era acela de a îngloba țările cucerite după război într-un fel de Uniune Sovietică lărgită.
Cât privește ultimul termen al poeziei, democrația, el trimite direct la primii ani de comunism și este cheia stilistică a întregii strofe. Să nu uităm că, în sens stalinist, democrație însemna un lucru foarte simplu : ocupație sovietică asupra țărilor cucerite după război, epurarea totală a aparatului de stat, înlocuirea lui cu un nou aparat, obedient. Umplerea până la refuz a închisorilor cu elita vechiului regim, eliminarea vechilor specialiști, epurarea învățământului, ca și interzicerea majorității autorilor, deveneau astfel efecte ale democratizării.
În țările occidentale, unde ajunseseră la putere guverne obsedate de anti-fascism și de egalitate socială, cuvântul de ordine devenise și acolo democrația, însă de data asta cu sens exact. Rareori o falsificare semantică a mers atât de departe, obligând același termen să aibă sensuri aproape opuse, așa cum s-a întâmplat atunci cu democrația.
Descoperind rapid cât de atașate erau țările vestice de democrație, sovieticii s-au grăbit să califice drept democrate toate măsurile represive luate de ei în țările ocupate. Culmea e că, în primii ani de după război, destui politicieni occidentali naivi sau idioți s-au lăsat păcăliți de terminologia Kremlinului și au crezut că regimurile instalate în Estul Europei ar fi fost democrate măcar pe jumătate. N-a fost oare declarat la noi guvernul Petru Groza, impus direct de Vîșinski venit la București și format majoritar din comuniști, drept un „guvern democrat“, opus guvernelor fasciste de până atunci?
Și astfel poezioara de stil nou ce încheia abecedarul din 1948 a purtat de la început, discret, însemnele noii orânduiri ce se instala în România: gonirea oricărei urme de religiozitate, patriotismul socotit un sentiment periculos și depășit, dar mai ales glorificarea democrației. Cu precizarea indispensabilă că democrație însemna de data asta cu totul altceva.
În versuri șchioape, prozodic vorbind, și în limbaj primitiv, ni se anunța de fapt ce ne aștepta pe toți. Lumea a înțeles-o destul de repede, iar sentimentele majorității românilor față de comunism au luat prin urmare naștere de timpuriu, din clasa întâi primară, de la cel dintâi contact direct cu oroarea.