Cititorii revistei noastre au remarcat, probabil, rubricile noastre intitulate Rebut și Patologie literară. Astfel de rubrici au mai existat în România literară înainte de 1989. Euforia de imediat după 1989 ne-a făcut să credem că ne putem lipsi de ele. Ne-am închipuit că noua societate va permite o dezvoltare firească a literaturii, în care autocenzura va înlocui cenzura comunistă. Dacă lucrurile n-au stat așa este, în mare parte, din cauza faptului că, odată cu cenzura, a dispărut și orice formă de autocenzură. Posibilitatea de a se publica aproape tot ce se scrie i-a stimulat pe toți veleitarii să tragă foloase de pe urma tiparului facil din zilele noastre. Așa s-a ajuns la situația că numai cine nu vrea sau n-are suficienți bani spre a-și plăti editorul nu publică. Explicabilă, poate, la început, dorința aceasta a devenit cu timpul o nevoie aproape fiziologică de a fi socotit scriitor. Paradoxul constă în aceea că libertatea de expresie, privată sau publică, face ca dorința afirmării literare să devină irepresibilă. E inversul cazului personajului lui Molière care făcea proză fără să știe. Monsieur Jourdain de astăzi e absolut convins că scrie proză. Și e, de aceea, un veleitar.
Primesc săptămânal scrisori de la cititori care se recomandă politicos și-mi cer opinia. Unii mă avertizează din capul locului că vor să fie publicați în România literară, când nu-mi solicită de-a dreptul să-i recomand unor edituri. Le transmit pe această cale regretul de a nu putea da curs majorității rugăminților, din lipsa timpului și din alte considerente de ordin practic. Există și veleitari agresivi, care nu mă roagă, mă somează, ba chiar mă amenință. Unul dintre ei mi-a expediat de câteva luni încoace câteva sute (!) de pagini de somații (în fond, reductibile la una singură) și de plângeri penale în ciornă. Dar nu acestea sunt, în definitiv, cazurile cu adevărat preocupante pentru editori, pentru redactori sau, pur și simplu, pentru critici. Există o categorie de veleitari agresivi care a devenit un adevărat fenomen literar, pe cât de frecvent, pe atât de periculos.
E vorba de cei care, din ce în ce mai numeroși, au izbutit, cine știe cum, să profite de o ușă întredeschisă și să înceapă să creadă că locul lor este în altarul literaturii. Cel mai adesea din această categorie provin rebuturile. Răspunderea principală pentru înmulțirea lor, ca a buruienilor, ne revine nouă, critici, redactori sau editori. Dacă editorii au măcar „scuza“ că, oameni de afaceri fiind, scopul lor este să vândă cărți, indiferent de valoarea lor literară, noi, ceilalți, n-avem nicio scuză. Avem însă o vină, și anume prea marea îngăduință arătată deseori veleitarilor. Îngăduință pe care o plătim scump și nu doar personal, ci și prin alimentarea fenomenului nociv de care vorbesc. Piața literară este invadată de subproduse literare, la a căror „descoperire“ și promovare am contribuit noi, criticii cei plini de îngăduință. Pe mulți dintre acești veleitari, noi i-am debutat, sub cuvânt că i-am considerat promițători, sau am continuat să-i promovăm, din inerție sau din interes. I-am nominalizat la premii, ba chiar i-am premiat. Și acum, uitați-vă la ei: simt că s-au născut ca zeița greacă din spuma marii literaturi, gata înzăuați și încoifați. Au pretenții. Ne copleșesc numeric. Vorba lui Lăpușneanu din nuvela lui Negruzzi: proști, dar mulți. Ușa pe care am deschis-o cândva, ei o dau de perete. Se comportă ca o hoardă de tătari culturali. I-am creditat și eu pe unii dintre ei. Doar că pe vremea mea mistreții erau blânzi. Toți criticii, chiar și cei mai tineri, au pe conștiință câțiva astfel de mistreți de tip nou, pe care i-au flatarisit la debut. Dintre toți, cei mai răi sunt criticii supraevaluați. Scriu rar, înjură des. Iar când scriu, caută cu tot dinadinsul să bată valorile cu telul, sub cuvânt că s-a dus demult pe apă la vale criteriul esteticului, luând cu el și critica de întâmpinare, timpul fiind acum, între altele, unul al „statisticii“ literare (a se ve dea ancheta din „Vatra“, 8-9/2022, și editorialul meu de acum câteva numere de revistă). Personal, n-am nimic cu critica statistică, doar că o socotesc ceva mai veche decât o fac Paul Cernat și compania (colega mea de grupă din facultate, Sanda Golopenția, și-a consacrat acum 58 de ani teza de licență unui astfel de inventar de cuvinte în opera unui mare poet, Caraion a procedat la fel mai târziu cu Arghezi, până și Paul Georgescu și-a băgat un deget în apa rece ca gheața a statisticii lexicale, prin anii 1960) și, lucru și mai important, nu înțeleg de ce ar trebui să opunem valorii de conținut a operelor o aritmetică formală, altfel spus, de ce să preferăm disecției abacul, pardon, computerul.
Partea proastă cu numărul crescător de rebuturi este că nu există nici tratament, nici vaccin. Noua generație de critici nu face decât să amâne sine die leacul, câtă vreme amestecă valorile estetice și refuză ierarhiile elitiste. Am scăpat de pandemia de Covid 19, așa cum vom scăpa probabil și de altele asemenea ei, dar de pandemia (căci nu e vorba numai de noi) literară vom avea parte, mă tem, mult mai multă vreme de aici înainte. Să nu-și facă iluzii criticii de după noi că, dacă generația mea se duce, vor juca cine știe ce rol odată rămași singuri pe lumea literară. Nu sunt departe de a fi luați ei înșiși de valul de veleitarism. Nici pentru ei timpul rebuturilor nu mai are răbdare.