Cartea lui Sorj Chalandon, Fiu de ticălos, este o lucrare autobiografică. Faptele care stau la baza constructului ficțional sunt reale, singura diferență constând în antedatarea descoperirii făcute de autor că tatăl său a colaborat cu naziștii în cel de-Al Doilea Război Mondial. La zece ani, protagonistul fusese înștiințat de propriul bunic privitor la partea greșită la care se aliniase tatăl în război, lipind astfel eticheta „fiu de ticălos” (enfant de salaud), devenită leitmotiv și etichetă a întregului parcurs epic. Surpriza unei asemenea descoperiri, de fapt a unei devoalări treptate a întregului cazier al tatălui colaboraționist, sentimentele amestecate asociate acestui parcurs, suprapus prin antedatare în raport cu realitatea faptică peste procesul lui Klaus Barbie, șeful Gestapo-ului din Lyon, fac din roman o lectură extrem de alertă, de tensionată, de fluidă. Făcută pentru a obține un plus de efect în plan ficțional, această devoalare paralelă a faptelor celor doi, chiar dacă substanțial diferite ca amploare și efecte, expune două ipostaze nu atât de îndepărtate în ceea ce privește sursele și modul de producere a răului. Cu siguranță, fluiditatea textului se datorează și traducerii lui Daniel Nicolescu, dar și stilului minimalist, reducerii povestirii la esențial, apropierii de redarea jurnalistică justificabilă și prin profesia autorului, și prin cea a personajului central al romanului. Tocmai această simplificare a firului epic la factualitatea redată place și menține tensiunea ca într-un thriller, iar sinceritatea cu care povestea adevărurilor descoperite în paralel, pe cele două fronturi de lucru, cel în care personajul a fost trimis în calitate de jurnalist și cel în care a decis să afle adevărul despre propria familie, apropie romanul de cititor în ciuda brutalității omniprezente în pagini. Fie plecând de la episodul Izieu cu care se deschide romanul, al copiilor deportați în lagărele de concentrare, fie de la depozițiile martorilor în procesul Barbie, fie de la înscrisurile din dosarul tatălui său, această brutalitate în raport cu ființa umană strivită de istoria mare – în unele cazuri personajele fiind capabile să înfrunte cu demnitate situația, ca în cel al eroinei Lise Lesèvre, în altele acestea acceptând umilința sau chiar colaborând, în ciuda firescului, la producerea de fapte inumane și injuste, pentru a putea fabrica ulterior alternative factuale care să justifice un parcurs de blamat – e o constantă a romanului finalist la Premiul Goncourt.
În realitate, Sorj Chalandon a fost trimis al publicației de stânga la care urma să ajungă redactor-șef adjunct, „Libération“, la procesul șefului Gestapo din Lyon. Acest lucru se întâmpla în 1987, în perioada în care tabloidul parizian se eliberase de linia de extremă stângă în care debutase și de negaționismul vehement în raport cu Holocaustul care caracterizase publicația la sfârșitul deceniului opt al secolului trecut. Am parcurs în paralel primul text al lui Sorj Chalandon publicat în numărul din 12 mai 1987 în tabloid și debutul procesului, redat de personajul central al romanului. Articolul lui Chalandon devine reper și sursă pentru romanul în care se insinuează fantomatic propriul tată, în perioada în care probabil doar bănuiala alimentată de bunic făcea ca jurnalistul să fie suspicios cu propria familie. Aproape identice, articolul lui Chalandon din „Libération“ și capitolul șase al romanului său deschid, pe de o parte, povestea unui reportaj serial care a ținut trează conștiința francezilor pe întreaga perioadă a procesului, pe de alta, adevăratul proces, cel de conștiință, a celui trimis să asiste la judecarea în care ar fi putut foarte bine să fie chemat chiar propriul părinte. Pe prima pagină a capitolului tronează aproape intact primul paragraf din articolul său scris pentru publicația gauchistă (n.a.: am subliniat ce e comun):
„Intră în sală, un bătrân fantomatic în costum negru. Primele mele cuvinte pentru ziar, scrise pe pagina din dreapta a unui carnet nou. Cu un singur gest, Klaus Barbie și-a întins în față încheieturile încătușate. Un polițist i-a scos fiarele și l-a poftit să se așeze.
În sală, liniștea era totală. Nici vorbă de șopocăiala care însoțește pătrunderea unui acuzat în boxă, nici măcar un zumzet. Nici accese de tuse, nici vreun scaun hârșâit pe pardoseală. După ce a luat loc, am notat: „Bărbatul acesta nu e Klaus Barbie. Nu aduce cu cel din fotografiile mai vechi sau din filme, din interviurile luate pe șest în închisoarea din La Paz înainte de extrădare. Nu era acel Barbie cu pulover pe gât, alb, cu privirea fixă, cu bărbia sumețită, pe care putuserăm să-l vedem la televizor înainte să ajungă în Franța. Nu era cel care rostea răspicat fiecare cuvânt, care zâmbea camerei de luat vederi, care-și lăsa disprețul să spânzure pe marginea buzelor afirmând că acest proces va fi un lucru rău pentru Franța. Nu era nici bărbatul cu ochi vioi și neliniștitori pe care unii dintre acuzatorii săi spuneau că nu vor trebui să-l uite nicicând.“ (pp.79-80).
Acest lucru nu poate să însemne decât că, pentru jurnalistul de 35 de ani (vârsta este identică cu cea a personajului său), impresia acelui proces a fost atât de puternică încât primul articol a devenit punctul de cotitură, atractorul straniu al derulărilor care au presupus o pliere a altor vremuri peste cele ale procesului la care a luat parte ca trimis de presă. În raport cu acest proces se construiește un altul, cel interior, al personajului descoperindu-și tatăl vinovat nu doar că a colaborat cu naziștii, ci mai ales că a construit o realitate paralelă, bazată pe fabulații convenabile, care să justifice un comportament straniu, de adevărat ticălos. Această confruntare paralelă a unei realități cu două personaje condamnabile, unul trimis în fața tribunalului, celălalt judecat de propriul copil, căutând justificări și sperând într-o dublă conciliere, a sa cu propriul tată și al tatălui cu istoria, constituie, de fapt, miezul fierbinte al cărții. Această conciliere ar fi însemnat, cu siguranță, recunoașterea minciunii, abandonul justificărilor și pistelor false, mereu existând o explicație călduță, care să aburească oglinda propriei conștiințe. Personajul este fiu de ticălos pentru că ticăloșia se rezumă în primul rând la a ascunde adevărul:
„Ticălos este tatăl care m-a trădat. Ai încercat să mă farmeci, câtă vreme mă orbeai. […]
Aș fi acceptat tot, pricepi? Și nimeni, niciodată, n-ar fi avut dreptul să te mai judece a doua oară. M-aș fi împotrivit. Ți-aș fi luat apărarea. Fiindcă această viață bolnavă, aceste povești smintite, aceste războaie demente fuseseră ale tatălui meu. Iar el mi le-ar fi mărturisit. Și mi-ar fi spus adevărul. Și aș fi fost mândru de încrederea lui. Și chiar dacă ar fi fost pedepsit de țara lui, niciodată fiul nu l-ar fi desconsiderat.
Și n-aș mai fi fost fiu de ticălos.“ (pp.238-239)
Parcurgerea în paralel a procesului Barbie și a condamnării propriului tată produce corpului textual un fel de tangaj, accentul mutându-se când pe devoalările din dosarul părintelui:
„Nemții te-au trimis la Lyon cerându-ți să aștepți ordinele. Încă o dată, ai fost liber să alegi. Dar în loc să dispari în babilonia războiului, să te furișezi în maquis, într-un ascunziș, în orice loc stimabil, te-ai supus Reichului.
Poliția germană ți-a ordonat să te prezinți la organizația Todt, la numărul 33 de pe Champs-Élysées. Te-ai conformat. Ai acceptat să încalți cizmele inamicului și să-i folosești armele. Din acel moment, aveai să devii un adevărat soldat german. Nu mai puteai să te tupilezi îndărătul patriotismului. Erai silit să mărturisești tot, pentru că poliția franceză știa tot despre tine, sau aproape tot. Așa stând lucrurile, cum să-ți justifici războiul fără să te apuce plânsul sau râsul?.“ (p.138),
când pe exemplele de conduită morală identificate în depozițiile martorilor la tribunal: „Procesul din Lyon mă silea să te abandonez în fața plutonului de execuție. Să-mi întorc privirea de la tine. Așa că am închis dosarul. Ca să nu mă simt sleit din pricina zarvei vorbelor tale. Ca s-o cinstesc pe Lise Lesèvre, trebuia să-ți întrerup povestea.“ (p.169)
Amintind de Casa germană, romanul Annettei Hess care aduce în lumină aceleași răni nevindecate ale istoriei, aceleași confruntări cu trecutul în sânul familiilor, aceleași traume generate de neasumarea și ascunderea după justificări care să asigure confortul conștiinței, Fiu de ticălos este povestea care surprinde prin veridicitatea faptelor care stau la baza constituirii firului epic, fapte care provin chiar din familia autorului. E un alt roman despre vina neasumării, despre apelul la justificarea prin mecanismele mult mai ample, mai complexe, care au pus în mișcare o lume deraiată de pe linia umanității, vină care ar fi putut fi admisă dacă sâmburele căinței ar fi găsit solul fertil al părerii de rău și ar fi dus la recu noașterea adevărului, la spove danie.