În timpul comunismului, relația de prietenie dintre Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare a constituit prilejul unei deșănțate propagande, prin care se slăvea trăinicia prieteniei de veacuri existente între cele două popoare vecine. Indiscutabil că intrarea rușilor în Moldova fusese întâmpinată cu sinceră bucurie de băștinași, care vedeau izbăvirea de sub robia turcească, dar se insista foarte mult asupra acestui aspect, tocmai pentru ca venirea Armatei Roșii eliberatoare să fie pusă sub auspiciile unei deja înrădăcinate tradiții. Era invariabilă prezența în cărțile de istorie și de literatură română a gravurii cu cei doi mari prieteni aflați în 1711 la Iași, în ajunul Sânzienelor. După cum ne asigură tradiția noastră folclorică, în această magică noapte cerul stă deschis comunicării dintre toate viețuitoarele, oricât de mari sau de mici ar fi ele.
Altoi rar moldovenesc pe trunchi turcesc și răsădit apoi în țárină rusească, Dimitrie Cantemir nu este numai primul mare român exilat (odată cu Ion Neculce), ci și cel dintâi care „a întors armele“ împotriva unui dușman al rușilor în timpul războaielor „criminale“ duse contra lor. Atât doar că momentul a fost neinspirat ales, din cauza pripelii, așa cum spune Neculce, pentru că la acea dată nu se întâmpla o creștere deplină a Imperiului Țarist și nicio descreștere totală a imperiului cu capitala la Țarigrad (nu trebuie să fie loc de confuzie etimologică între „țar“ și „țarigrădean“). Fascinat de teoria ontologică a ciclurilor istorice și de aceea a creșterii și a descreșterii, nefericitul domnitor nu a prins, pentru „întoarcerea armelor“, momentul propice. Iar aceasta, pentru că, fiind preocupat îndeaproape de tipologia diferitelor „translationes imperii“, el era puțin atent la coexistența simultană a lor.
Educându-se la modul superlativ în strâmtoarea dintre două continente, fostul ostatic nu s-a simțit strâmtorat în a lua decizia de a-i surprinde pe turci cu o fugă. El scrisese un tratat de muzică turcească, pentru care inventase un sistem original de notație muzicală, dar, chiar dacă „știa zice din tambură“, încât „îl chemau agii la ospețele lor turcești“ (după cum ne asigură cronicarul), marele muzicolog s-a hotărât să nu le mai cânte și în strună. Și totuși, nu se putea ca, de când se „hainise“ și luase drumul exilului rusesc, să nu se gândească nostalgic și la ceea ce lăsase la Istanbul, nu numai în Moldova (inclusiv la neprețuitele sale biblioteci părăsite).
Dacă sunt mari îndoieli că, în urma înfrângerii de la Stănilești, Dimitrie Cantemir s-a refugiat în Rusia cu ajutorul unei trăsuri, ascuns fiind chiar sub fustele consoartei lui Petru I, este întru totul adevărat că pruncul ivit pe lume de sub fustele fiicei sale Maria ar fi putut deveni țar al Rusiei. Condiția ar fi fost ca progenitura nelegitimă a lui Petru cel Mare să se fi născut vie. Unele surse afirmă că a avut grijă aceeași consoartă, devenită țarină, să nu se întâmple așa ceva, ajutată fiind de cumpărarea doctorului pus de Petru I să aibă grijă de Maria. Altminteri, țarina și-ar fi văzut fetele lăsate deoparte de la moștenirea tronului, din cauză că țarul luase decizia, cu relativ puțin timp în urmă, de a numi moștenitor pe cine voia el. În consecință, Petru I s-ar fi căsătorit cu domnița Maria și ar fi recunoscut în copilul avut cu ea pe viitorul țar. Urma o situație puțin insolită, în sensul că, pe lângă faptul că îi era naș de cununie și cumătru, țarul ar fi devenit și ginerele prietenului său, dacă ar fi trăit amândoi ceva mai mulți ani.
Lucrurile ar fi putut merge și mai departe: avansez ipoteza greu de susținut ca Petru I să-l fi desemnat moștenitor chiar pe principele serenisim al Imperiului, senatorul Cantemir. Turnura aceasta familială prin alianță ar fi răscumpărat toate neîmplinirile de-o viață ale pribeagului domn, legate de originea modestă și de exercitarea efemeră a puterii. Deși majoritatea scrierilor îi sunt din vremea exilului, occidentalizatul Cantemir a trăit în Rusia nu o faustică dramă creatoare, tipic apuseană, ci una a lipsei de putere, specifică despotismului oriental. Oare, în virtutea credinței sale în monarhia ereditară, ar fi refuzat el un asemenea legat imperial venit din partea marelui său prieten? Bineînțeles că nu, pentru că râvnise cândva, mai modest, și la tronul Țării Românești. Vorbind în termeni ezoterici, pot spune că, din cauza conflictelor interregionale din cadrul procesului alchimic al coagulării românității, „albedo“ (Inorogul) și „nigredo“ (Corbul) nu au ajuns la faza magisteriului, „rubedo“, adică la o depășire a contrariilor, în vederea plenitudinii noastre etnice. În ciuda înclinației pentru efectele de contrast arătată în Istoria ieroglifică, nici Inorogul cantemiresc nu este atât de alb pe cât ne este descris, nici Corbul brâncovenesc nu este atât de negru pe cât încearcă autorul să ne convingă că este.
Pe acest fond de gri al Istoriei ieroglifice, care nu se voia a fi neutru, desigur că „jucăreaua“, în accepția lui Budai-Deleanu, a fost scrisă din considerente ludice. Dar ea reprezintă și o formă de ficționalizare compensatoare, de recuperare psihică în urma unor întâmplări care l-au marcat pe autor. Fiul unui domn ales din stările țării, uns și el în domnie de doi patriarhi, beizadeaua a păstrat până la sfârșitul vieții conștiința osului domnesc al personalității sale. El va fi aspirat la strălucirea, la mirajul exercitării puterii, cu atât mai mult, cu cât îndelungata ședere la Înalta Poartă trebuie să-i fi alimentat orgoliul viselor de hegemonie imperială. Instalat pentru un interval atât de scurt pe tronul Moldovei (prima oară abia a avut timp să se așeze), Dumitrașcu-vodă nu a avut sentimentul că se află în chiar cea mai înaltă poziție de guvernare, după ce văzuse în cosmopolitul Istanbul ce înseamnă măreția unui imperiu. Acolo a trăit în mod acut măririle, decăderile, intrigile, trădările, schimbările nesigure ale protectorilor, rocadele malefice ale neprietenilor, pericolele de moarte în care s-a aflat și el deseori.
În Rusia, pe pribeag nu l-a tentat redactarea a ceva care să semene cu, să spunem, Istoria chirilică sau cu Istoria sclavonă, dar a fost scrisă tendențios Vita Constantini Cantemyrii. Tatăl, ca și fiul, fusese măcinat de complexul originii răzășești și trebuie văzută aici justificarea autorului adusă în fața rușilor, scriind despre îndepărtatele origini tătărăști. Cum de multe ori părinții încearcă să realizeze prin copii ceea ce nu au putut să facă ei înșiși, „nelepturatul“ tată a încercat să-și vindece complexele lipsei de carte prin îndreptarea fiilor săi pe calea învățăturii temeinice, iar ceea ce a devenit mezinul este uimitor. În aceasta constă marele merit istoric și cultural al bătrânului Cantemir, care nu-l scutește totuși de vina că l-a decapitat pe cel mai învățat moldovean din veacul al XVII-lea, oricât de amar s-ar fi căit el ulterior, după cum ne asigură Ion Neculce. Grav mi se pare că jelania hodorogului Constantin cel Bătrân (cum era numit în unele consemnări) nu a fost imitată de jelania Inorogului, care a încercat să-și absolve tatăl printr-un excurs monografic plin de alibiuri, de dezinformări și chiar de plastografieri. A intrat în aceste mistificări și o doză de invidie față de Miron Costin, deși orizontul de idei și de mentalități în care se mișca fiecare dintre acești mari cărturari era sensibil altul ca orientare și diversitate.
Oare beizadeaua, care a asistat la uciderea lui Velicico Costin, să fi fost atât de imunizat la asemenea cruzimi, după cei câțiva ani petrecuți până atunci la Poartă, unde atrocitățile erau curente? Este plauzibil și sunt convins că mai târziu, dacă ar fi fost cu putință să asiste la execuția familiei Brâncoveanu, cele aproape opt minute ale sinistrei pedepse i s-ar fi părut că trec prea repede. De altfel, cel care a făcut descrierea stării de odinioară și de azi a Moldovei vedea sfârșitul tragic al domnului muntean drept pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele săvârșite. Într-un mic „raport“ către țar, cunoscut sub titlul de Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor, versiunea care pare a fi cea originală se intitula în rusește Minunata revoluție a dreptății lui Dumnezeu asupra familiei vestiților Cantacuzini din Țara Românească și a Brâncovenilor. Nimic mai minunat pentru autorul Imaginii de nezugrăvit a științei sacre decât o asemenea revoluție dumnezeiască!
Marele cărturar nu ar mai fi fost acela pe care îl cunoaștem astăzi dacă ar fi rămas domn de la 19 ani (stagiul constantinopolitan s-ar fi întrerupt) și cu atât mai puțin dacă ar fi păstrat tronul dobândit a doua oară. Au contat, pentru dăinuirea lui în posteritate, cei mai mulți ani din viață petrecuți la Istanbul, acolo unde s-a scris Istoria ieroglifică, precum și toate celelalte cărți despre Imperiul Otoman, care l-au făcut cunoscut pe plan european. Dar și răgazului forțat din exilul rusesc sau refugiului găsit de fostul domnitor frustrat în așteptări i se datorează faptul că pribeagul a avut atunci anii cei mai rodnici, deși el s-a pus în slujba scrierilor cu caracter pragmatic și ideologic. Soarta a făcut să fie ținut departe de putere și bine a fost că s-a întâmplat astfel, deoarece domnia în Moldova, pe care a visat-o până la sfârșitul vieții, i-ar fi măcinat timpul și poate că însăși viața. În virtutea principiilor sale autocratice în a conduce, expuse cu claritate în tratatul de la Luțk, ar fi avut o domnie grea, din cauza nemulțumirilor ce le-ar fi iscat în rândul marii boierimi. Chiar dacă nu ar fi ajuns să fie un caz patologic, precum Alexandru Lăpușneanul (deși minunatele revoluții dumnezeiești în care credea mă neliniștesc), ar fi fost nevoit și el să spună, la ajungerea pe Nistru (nu la Prut!), că, dacă ei nu-l vor…
Dimitrie Cantemir a avut o viață tumultuoasă, agitată și plină de riscuri, prin implicarea în diverse combinații și rivalități politice ale vremii. De o formație enciclopedică greu de închipuit până și astăzi, el a suferit o profundă scindare, deoarece a fost fascinat deopotrivă de spațiul bibliotecii, de icoana de nezugrăvit a lumii și de sceptrul puterii, fără a putea să aleagă cu adevărat între ele. Deși a contat și ea în alcătuirea ecuației personalității sale, nu ultima dintre fascinații cântărește cel mai greu în a-l omagia pe Dimitrie Cantemir la 350 de ani de la naștere și la tricentenarul morții.