Cândva, cam la jumătatea distanței dintre adineauri și începutul lumii, casele de la țară erau toți oamenii care locuiau în ele. Se nășteau și mureau cu fiecare dintre aceștia. Dar niciodată pentru totdeauna, pentru că venea mereu o nouă naștere, poate în același timp cu o nouă moarte. Una, într-o odaie, cealaltă, în odaia de alături. Rar găseai câte o casă care să aibă mai mult de două odăi. Asta pe timp de iarnă, când afara, care era odaia lor cea mai mare, se muta înăuntru, amestecându-se cu cele două de aici. Acestea nu se amestecau cu afara niciodată. Poate că le-ar fi plăcut și lor să treacă dincolo de prag, dar n-avea cine să le țină locul în caz că unuia dintre oameni îi cășuna să moară chiar atunci, sau, și mai rău, să se nască. Nu doar mama îl purta pe cel ce urma să vină pe lume în burtă, ci și casa. Iar odată cu mortul, era dusă la groapă și ea.
Viața unei case se compunea dintr-un șir lung de nașteri și înmormântări. Dar, mai ales, dintr-un șir lung de vieți. Nu exista casă care să aibă timp pentru o viață numai a ei. Asta începea să se întâmple abia după ce terminau toți oamenii de murit și nu mai rămânea nimeni de născut.
În satul meu, s-a întâmplat deja. Bunăoară, casa în care m-am născut. Își vede de ani buni, care sunt mai degrabă răi, de propria-i viață. Doar că n-a învățat-o nimeni cum să și-o trăiască. Ar fi putut să învețe singură, de la bunicii și părinții mei. Poate că și de la mine un pic, dacă nu i-aș fi întors spatele într-o zi, lăsând-o singură. Nu chiar singură, de fapt, ci împreună cu alte case, la fel de singure ca ea. Toate cu trei încăperi, cele două dinăuntru, și cea mare, de sub cerul liber, în care venea deseori ploaia să stea la masă cu noi, iar câteodată Însuși Dumnezeu, pe care Îl chemam eu în gând, și-L chemam atunci când mi se făcea frică de fulgerele ce treceau pe deasupra casei noastre, gata-gata să-i transforme acoperișul în scrum.
Podul
Acoperișul era tot ce avea o casă mai bun. Până și casa noastră, care era nițel mai înaltă decât tata, care era nițel mai înalt decât mine, care eram nițel mai înalt decât mama.
Fiecare casă avea gândurile ei. Acoperișul îi ținea loc de cap, iar podul de sub el, loc de minte. Nu trebuia ca o casă să fie înaltă, ca să gândească foarte mult. Prin mintea casei noastre treceau zilnic sumedenie de gânduri. Când nu-mi era somn, trăgeam cu urechea la ele. Mai cu seamă în nopțile când bătea vântul. Și îndeosebi iarna, când se pornea viscolul. Aproape că ne luam la întrecere.
Ia să vedem, strigam eu în șoaptă de sub plapumă, ale cui gânduri ajung primele până la poartă? Dar până la marginea satului? După care, până la marginea lumii. Apoi, până la marginea vieții.
Casa, care murise de mai multe ori decât mine, câștiga de fiecare dată.
Poate că vuietul ce venea de afară nu era de la viscol, ci de la gândurile altora ca mine, ce se luau la întrecere cu gândurile casei lor.
Faptul că vedeam a doua zi drumul alb avea, credeam eu, legătură cu gândurile lui Dumnezeu, care dormea în fiecare noapte în podul câte unei case din sat. Să fi știut când a mas la noi, i-aș fi zis tatei să-L cheme înăuntru lângă sobă. Cum să-l lași taman pe Dumnezeu în frig? Pesemne d-aia se și îmbolnăveau oamenii. Iar unii dintre ei mureau de tineri. De tânără murise, prima oară, și casa noastră. Dar se născuse imediat odată cu bunica, pentru ca, peste ani, foarte mulți ani, să moară amândouă, la fel de bătrâne, întorcându-se însă îndărăt la viață numai una dintre ele, casa, odată cu nașterea mea. Dar nu eu hotărâsem cine. Astfel de lucruri nu erau hotărâte de oameni niciodată. Atunci de cine?!
Ei și tu, acum, a răsunat o voce din pod. Mai bine ai încerca să adormi, că se luminează imediat de ziuă!
Mereu se lumina de câte ceva. De un botez. De o nuntă. De venirea vreunei rude pe la noi.
De ziuă se lumina însă cel mai des. Iar lumina intra în odaia mea cu un buchețel de flori de gheață în mână. Le culegea de pe geamul prin care trecea.
Unde încăpeau atât de multe gânduri în podul casei, nu știu. Căci se aflau tot felul de lucruri acolo, saci cu lână, niște uși vechi, prin care intra și ieșea vântul întruna, păpuși de tutun puse la uscat, săpun de casă, ditamai codrii, așa le spuneau femeile care-l făceau. Mă plimbam prin codrii de săpun în voie, fără teama c-o să-mi iasă vreo sălbăticiune în cale.
Din podul casei puteam, dacă dădeam o țiglă la o parte, să ating zborul berzelor cu mâna.
Ca să ajung sus, puneam scara. La gura podului. D-asta și avea podul gură, fiindcă de mâncat, nu mânca niciodată. Doar vorbea. De cele mai multe ori, numai cu mine. Și poate că și cu Dumnezeu, care lua din podul casei noastre câte un codru de săpun la plecare, ca să-și spele mâinile înainte de a se așeza la masă și, poate, și după ce făcea din pământ câte un om nou, fiindcă nu se oprea din făcut oameni deloc. Altminteri cum să meargă viața înainte? Lumea nu prea avea timp s-o spele. Sau poate că nu-i ajungea săpunul. Putea să ia mai mult, mama nu s-ar fi supărat pe El. Ea se supăra doar pe zilele când n-avea destulă pâine să ne pună pe masă. Dar își revenea în clipa următoare din supărare, aducându-și aminte că și zilele erau făcute tot de Dumnezeu. Nu din pământ, cum erau oamenii. Din altceva. Nu știa însă nimeni din ce. Nici măcar casa noastră, care, deși foarte măruntă, era una dintre cele mai deștepte case din sat. Și nu mersese nicio singură zi la școală. Nici ea, nici celelalte case. Probabil, din cauza faptului că le era dat să moară de nenumărate ori. Moartea le făcea mai deștepte, ca și pe oameni, care știau, după ce mureau, ceea ce niciunul dintre cei vii nu știa, ce este moartea și cum este atunci când mori.
La viață, propria lor viață, erau mai puțin pricepute casele de la mine din sat. Iar cea mai nepricepută dintre ele era și continuă să fie casa noastră.
Nu-i mai place nici lui Dumnezeu să doarmă în podul casei de când i-au rămas goale cele două odăi. Și nu-i mai place nici odăii mari de afară să dea, când pică frunza din pomi, buzna înăuntru. Chipurile din pozele de pe pereți se țin mai bine. Poate unde am încuiat ușile din pod cu cheia, ca nu cumva să-i dea vântului prin gând să iasă de acolo și să înceapă să bată prin ele.
Îi sunt de ajuns gândurile casei. Iar dacă nu se mulțumește cu ele, deschid una dintre uși spre gândurile mele. E loc destul înăuntrul lor. Poate să sufle acolo în voie.
Pragul
Pragul unei case este locul unde te poți gândi la orice. El apropie și desparte: nașterea de moarte, ziua de noapte, venirile de plecări, afara de înăuntru, iarna de vară, pământul de cer. De aceea îl găsești și jos, și sus.
Cum o fi, mă întrebam, să stai pe pragul de sus cu capul în palme și să începi dintr-odată să cazi? Dar nu spre pragul de jos. Și nu repede, ci încet, mai încet decât căderea unei frunze. Și nu tot o dată, ci vârstă cu vârstă, dinspre bătrânețe spre copilărie, dinspre moarte spre naștere, dinspre noapte spre zi. Dinspre tine însuți spre ceilalți, ca o ploaie măruntă de vară, mai măruntă chiar decât casa și decât mama care te-a ținut în burtă, o ploaie măruntă de gânduri cu care se spală, folosindu-se de săpunul din podul casei, Dumnezeu pe mâini, și spală, după aia, și lumea, făcând-o mai curată și chiar mai bună, atât de bună încât sporești viteza căderii, cerând să te naști. Adică să te lovești cu capul de pragul de jos. Și să ți se umple capul de gânduri. Albe ca pozele de pe pereți, din care au căzut toate chipurile, pentru a-i face căderii tale pe plac.
Streșinile
Toate casele sunt oarbe, chiar dacă le vedem privind cu ochii larg deschiși către lume. Prin ferestrele despre care știam greșit că sunt ochii lor nu putem vedea altceva decât ochii ce-au privit înaintea noastră prin ele. Mai bine zis, lumina acestor ochi strigându-ne din închisoarea transparentă a sticlei. Ferestrele nu știu să plângă. Nu pentru că nu le-ar sta în fire un astfel de lucru. Și nu pentru că nu ar avea de ce. Ci fiindcă sunt lipsite de lacrimi.
Să nu plângă, oare, casele niciodată?
Oho, de câte ori am văzut eu biata noastră casă plângând! Dar cu ceilalți ochi ai ei, care sunt streșinile. Îndeosebi când se pornește ploaia, le place caselor din satul meu să plângă. Fiindcă plâng toate, în același timp. În hohote chiar. Asta e o dovadă a faptului că sunt vii. Că viața pe care au început-o pe cont propriu, adică separat de viețile oamenilor ce s-au născut sub acoperișul lor, n-a ajuns încă la capăt. Merge înainte. Până ce vor învăța, până la ultima, cum se moare, deși au murit de atâtea ori. Dar niciodată în locul lor, doar pentru ele. E timpul să învețe acum și asta, învățând mai întâi cum să trăiască. Viața aceea de la urmă, care seamănă cu singurătatea și care este numai a lor.