O brave new world !
(W. Shakespeare, The Tempest)
probabil nu există o piesă de Shakespeare din care se pot extrage mai multe citate memorabile decît Furtuna. Consider că nici Hamlet, cu mult mai lungă, nu poate rivaliza în această privință cu povestea lui Prospero. În seria de volume consacrate analizei textelor Bardului, Adrian Papahagi grupează, în cel mai recent dintre ele, Furtuna cu Pericle și Cymbeline, piese tîrzii ale căutării și regăsirii personajelor și, în același timp, piese rezumative și recapitulative ale întregii opere. Cele trei, tratate de autor în ordinea Pericle, Cymbeline, Furtuna – Poveste de iarnă fiind analizată în alt volum, alături de Othello, ca dramă a geloziei – reprezintă niște trepte pe care se ajunge la cea mai înaltă, Furtuna, eliberată de imperfecțiunile celorlalte.
Adrian Papahagi acordă totuși un spațiu generos lui Pericle și subliniază meritele piesei. El oferă amănunțite interpretări unor secvențe din text și le pune în legătură cu Furtuna. Elementele din desfășurarea dramatică sînt analizate rapid, dar cu subtilitate, subliniind că este vorba de un experiment care „sparge tiparele comediei clasice“. Colaborarea dintre Shakespeare și „bietul Wilkins“, cum îl numește criticul, are totuși o coerență, care este a oricărui basm și pe care prezența marelui dramaturg o scoate din banalitatea unei povești moralizatoare. Totuși, „bietul“ hangiu din Cow-Cross cu localul „bîntuit de curve și tîlhari“, cum ziceau contemporanii lui, n-a dus-o prea rău în viața-i scurtă (42 de ani) și stă bine și cu posteritatea, deși Pericle nu a „prins“ sumarul lui First Folio. Chiar dacă urmărim o acțiune încărcată, cu personaje zugrăvite limpede în alb și negru, Pericle, ne asigură și ne convinge Adrian Papahagi, nu este o piesă nereușită. El schițează chiar cîteva idei regizorale pe care le-ar aplica dacă ar fi vorba să pună în scenă piesa și care prezintă, în opinia mea, un interes indiscutabil.
Mai zgîrcit cu laudele și cu numărul de pagini acordat se arată exegetul în privința lui Cymbeline. Autorul speculează asupra locului de pe urmă acordat acestui text în First Folio, din 1623, față de faptul că o piesă tîrzie ca Furtuna este plasată prima. De asemenea, după ce subliniază caracterul eclectic al piesei și modul său de a exista ca un compendiu al acțiunilor și personajelor lui Shakespeare, Adrian Papahagi are cuvinte admirative față de Innogen, posesoare a unei psihologii, față de personajele mai vagi, Marina, Perdita, Miranda, care trec „plutind ca umbre“, vorba lui Prihor Prunc-Bun, personaje doar alegorice.
Să nu omitem totuși faptul că Cymbeline, prin bogăția acțiunii și varietatea personajelor, a incitat regizorii la multe montări inclusiv la noi unde – lucru de care nu încetez să mă mir pînă să-l deplîng – piese ca Henric V și Henric IV, ambele părți, nu au avut parte măcar de una !
Furtuna reprezintă, cum spuneam, perla coroanei între piesele care încheie opera Marelui Will. Adrian Papahagi își arată și el, încă din plin, forța exegetică și modul rafinat de a valorifica multiplele-i cunoștințe în comentarea pe larg a capodoperei care „are grația comediilor romantice mature și profunzimea marilor tragedii“, în inspirata caracterizare sintetică a criticului. Concentrarea de spațiu-timp-acțiune nu-i scapă comentatorului, care alternează inspirat secvențe din traducerea lui Leon Levițchi și din aceea, mult mai vie, în opinia mea, a lui George Volceanov. O parte din comentariul lui Adrian Papahagi se referă la interpretările pe care le-aș numi pro-calibanice sau, mai simplu, calibanice, care au pus piesa lui Shakespeare sub semnul „postcolonialismului“ instalîndu-l pe Prospero în postura albului asupritor de seminții barbare care au dreptul la „identitate“. Adică să se poarte la modul troglodit, violînd, la limită, fiica europeanului care nu are altă vină decît de a fi eșuat pe aceeași insulă. Și de a se alia imediat tot cu „albii“ Trinculo și Stephano cînd e să-și urce sacii în căruță. Deși consider că, în demontarea acestor aberații, autorul își cam pierde vremea cu proștii, susținerile lui au savoare. Propoziția cheie, inspirată, ce apare în analiza lui Adrian Papahagi : „Generarea, regenerarea și degenerarea sunt concepte centrale în piesă“. Și acest volum, al șaptelea din seria interpretărilor oferite de autor operei lui Shakespeare, este bogat, semnificativ și mai ales palpitant la lectură. În acest sens, prefer decis textele din această serie a studiilor asupra Bardului oricărui roman polițist.