Filozof, scriitor, publicist, compozitor, realizator de emisiuni de televiziune, editor, Roger Scruton (1944–2020) este una dintre cele mai marcante şi mai originale personalităţi ale vieţii intelectuale britanice. Scruton a fost profesor de filozofie la Colegiul Birkbeck din Londra şi la Universitatea din Boston şi a ţinut cursuri la numeroase universităţi de prestigiu, între care Princeton, Stanford, Louvain, Oslo, Bordeaux şi Cambridge. A fondat Grupul Conservator de Filozofie, care, în decursul anilor ’70 şi ‘80, a avut o puternică influenţă asupra curentelor de opinie din Marea Britanie. Articolele sale, pe teme politice, sociale şi culturale, apar frecvent în presa engleză şi americană. Roger Scruton a jucat un rol important în trezirea interesului, în Occident, asupra situaţiei disidenţilor din ţările comuniste, fiind decorat pentru sprijinirea rezistenţei anticomuniste de către preşedintele ceh Václav Havel. Cărţile lui au fost traduse în peste 20 de limbi.
Odată reduse la condiția de rivale ale adevărurilor științei, credințele și valorile religioase nu mai puteau fi interpretate conform perspectivei actuale decât, în cel mai bun caz, drept mecanisme psihologice sau modele de adaptare mai sofisticate, respectând însă criteriile neuroștiințelor. În Sufletul lumii, una dintre ultimele sale lucrări, socotită pe drept cuvânt o capodoperă prin bogăția și limpezimea argumentelor, Roger Scruton își propune să doboare simultan ambele tipuri de reducționism propriu paradigmei scientiste: mai întîi, religia nu este doar o explicație alternativă a lumii, în concurență cu cea rațională și apoi ea nu se reduce la un set de fenomene de resortul sociologiei sau al psihologiei evoluționiste. În același spirit, căutarea lui Dumnezeu, în sensul vizat de Scruton, nu are nimic în comun cu soluțiile iluzorii și deja stereotipe la problemele vieții actuale, ci trebuie înțeleasă mai curând drept căutarea sufletului dacă nu pierdut, cel puțin primejduit al lumii zilelor noastre, suflet care se ascunde și în același timp se revelează în „lumea trăită“: aceea a emoției artistice, a sacrului, a nevoii de dăruire și sacrificiu, într-un cuvânt, a raportului autentic cu noi înșine și cu semenii noștri. (Editura)
Discuțiile care sunt acum la modă despre credința religioasă au apărut, pe de o parte, ca o reacție la conflictul între creștinism și știința modernă, iar pe de altă parte, ca o reacție la atacurile din 11 septembrie, care au atras atenția asupra unui alt conflict, anume cel dintre islam și lumea modernă. În înțelegerea comună, în ambele conflicte, rațiunea trage într-o direcție, iar credința în direcția opusă. Și dacă credința justifică crima, atunci credința este ceva inacceptabil. Cele două conflicte au, însă, origini cu totul și cu totul diferite. Unul este intelectual, celălalt este emoțional. Unul vizează natura realității, celalalt modul în care ar trebui să trăim. Intelectualii publici care susțin cauza ateistă lasă deseori impresia că religia se definește ca o explicație cuprinzătoare a lumii care, întâmplător, aduce consolare și speranță, dar care, ca orice explicație, poate fi oricând infirmată de fapte. Însă religia islamică nu este așa. Nu este, întâi de toate, o încercare de a explica lumea sau de a arăta care este locul creației în natură. Ci își are originea într-o nevoie de sacrificiu și de supunere. Nu există nicio îndoială că islamiștii au numeroase convingeri metafizice, precum aceea că lumea a fost creată de Allah. Însă ei cred și că sunt supuși poruncilor lui Allah, că sunt chemați la sacrificiul de sine în numele lui Allah și că viețile lor dobândesc un sens atunci când sunt sacrificate de dragul lui Allah. Aceste convingeri sunt mai importante pentru ei decât metafizica, așa că ele vor supraviețui tuturor tentativelor agasante de a respinge afirmațiile de bază ale teologiei. Ele exprimă o nevoie emoțională care precedă argumentul rațional, prefigurând, deci, concluziile teologiei. Nevoia emoțională poate fi observată pretutinderi și nu doar în rândul comunităților explicit religioase. Dorința de sacrificiu este adânc înrădăcinată în noi, la ea făcând apel nu doar religiile, ci și comunitățile seculare, mai ales în vremuri de restriște și război. Iar dacă îl urmăm pe Durkheim, aceasta este experiența religioasă prin excelență – eu ca membru a ceva, căruia i se cere să își sacrifice propriile interese pentru cele ale grupului și care își celebrează apartenența la grup prin acte de devoțiune care s-ar putea să nu aibă o altă justificare decât faptul că sunt cerute. Alții au evidențiat legătura dintre sacrificiu și sens. Patočka, de exemplu, argumentează că sensul vieții, chiar și al vieții lipsite de Dumnezeu din secolul al XX-lea, stă în acel ceva pentru care viața – propria viață – poate fi sacrificată. Această idee frapantă a avut un impact profund asupra gândirii central-europene din perioada comunistă, în special asupra scrierilor lui Václav Havel. Căci ea sugerează că, în societățile totalitare, în care capacitatea de auto-sacrificiu este distrusă aproape complet de șirul nesfârșit de cazne meschine, nimic nu mai apare ca fiind demn de grija noastră. De fapt, ideea nu este decât vestigiul secular al credinței religioase, pentru care sacrul și sacrificialul coincid. Sigur că există o deosebire ca de la cer la pământ între religiile care cer sacrificiul de sine și cele care, precum religia aztecă, cer sacrificiul celorlalți . Dar dacă există ceva ce s-ar putea numi progres în istoria religioasă a omenirii, atunci este vorba de tendința crescândă de a se oferi mai curând pe sine decât pe altul ca victimă principală a sacrificiului. Și acesta este faptul prin care își fundamentează religia creștină superioritatea morală. Trăim într-o epocă în care explicațiile sunt demitizate, iar demitizările sociologilor – cândva populare – sunt acum, la rândul lor, demitizate de psihologia evoluționistă. Există o impresie larg răspândită că faptele sociale, înțelese până nu demult ca parte a „culturii“, trebuie explicate acum ca adaptări și că, odată explicate astfel, ele își pierd așa zisa aură, sunt deposedate de orice ancoră în credințele și emoțiile noastre, și sunt reduse la biologie. În această direcție a fost împinsă explicația durkheimiană a religiei. Religiile supraviețuiesc și dăinuie, se spune, pentru că favorizează „strategiile“ reproductive ale genelor noastre. Prin apartenența la un grup, ai cărui membri sunt uniți de principiul sacrificiului, fiecare poate obține beneficii reproductive semnificative – teritoriu, securitate, cooperare și apărare colectivă. De aceea, religiile nu doar că încurajează și cer sacrificiul, ci arată un viu interes pentru viața reproductivă a membrilor lor. Zeii sunt prezenți în acele rituri de trecere în care o generație pregătește drumul celei ce urmează și depune armele în fața ei – la naștere, la începutul maturității, la căsătorie și la moarte. Zeii sunt fascinați de obiceiurile noastre sexuale, insistând în anumite cazuri asupra mutilării genitale, circumciziei, respectiv a unor ritualuri complicate de puritate sexuală. Ei dezaprobă incestul, adulterul și promiscuitatea sexuală și, în general, ne conduc viețile sexuale pe o cale prielnică apariției vlăstarelor viitoare în locul plăcerilor prezente, precum și a transferului capitalului social în locul risipei de resurse morale. Atât de bine se îngemănează religiile tradiționale cu strategiile genelor noastre și atât de nemilos par ele să favorizeze genotipul în detrimentul fenotipului, încât este tentant să spunem că nu a mai rămas aproape nimic de înțeles pentru cel ce caută o explicație a imboldului religios. Religia este o adaptare ca oricare alta și dacă pare să fie atât de adânc înrădăcinată în noi încât e dincolo de orice argument rațional, acest lucru este, de fapt, de așteptat, pentru că așa se transmit, în definitiv, adaptările. Prin urmare, adoptarea punctului de vedere propriu psihologiei evoluționiste și însușirea atât a argumentelor recente în favoarea „selecției la nivel de grup“, cât și a celor critice la adresa „modelului standard al științelor sociale“ pentru explicarea comportamentului social, conduc la o imagine a credinței religioase care pare să-și piardă toate justificările raționale, acestea devenind atât iluzorii în sine cât și irelevante în raport cu forma sau cu intensitatea sentimentului religios.
(Volumul de eseuri Sufletul lumii de Roger Scruton urmează să apară la Editura Humanitas, în traducerea din limba engleză de Andreea Eșanu.)