Cal în oglindă
Alunec pe un cal negru spre un ţinut de focuri,
Luna a rămas departe, ca o casă părăsită,
Calul meu de umbră aruncă flori pe nări
Albind în bruma subţire ce se cerne din astre.
Ochiul cerului mă urmăreşte din fiecare frunză,
(Voi fi bănuit de plante până la capăt).
Memoria mea răsună peste falezele nopţii
Prin mări despletite sub masca de argint a cerului,
Şi parcă mă trezesc înfăşurat în cercuri,
Calul meu nebun mă rătăceşte într-o grădină de frig.
Copitele lui scriu adânc pe prunduri
Itinerariul unor călătorii nevisate
Spre un ţinut împresurat de focuri eterne
La limita căruia se ascund toţi coralii din lună.
La capătul drumului calul de umbră dispare
Trecând prin el însuşi, prin cel din oglindă.
Carul triumfal al antimoniului
Dacă mâna mea se va transforma în umbră
Ce-ai să te faci tu, tinereţe întâmplătoare?
Dacă ochiul meu se va privi, în extaz, doar pe sine
Cine-mi va ascunde partea din lume unde eu sunt totdeauna
absent?
Înaintez şovăind în urma unor lumânări de purpură,
Lumânări de gheaţă cu flăcări translucide,
Traversez fluvii ce n-au curs niciodată,
Peste preerii metalice aleargă Carul Triumfal al Antimoniului
Cred că am nimerit pe o altă planetă
Căci deasupra mea se desfăşoară „nunţi chimice“
Din care se naşte Aqua Tofana, dacă n-ai ştiut să potriveşti
bine cuptoarele
Cititorule obosit, rămâi mai bine în afara incintei,
Înţelesul îţi va scăpa oricum… Eskate bebeloi!
Nu-ţi pot dezvălui secretul: să te las să arzi împreună cu
Biblioteca din Alexandria
Sper că vei renaşte din focuri ca pasărea Phöenix,
Neştiinţa este substanţa ireversibilă a Morţii,
Numai o lună arhaică te poate scăpa
Dacă ea însăşi va şti să se salveze
Acum lăsaţi-mă să-mi biciui caii spre cea mai lungă hiperbolă,
Vreau să continui căderea începută cu mult înaintea acestei ere.
Mă apăr în culoarea indigo
Aseară mi-au sosit veşti noi într-o sticlă
Azvârlită cândva în cel mai adânc golf al memoriei.
Zice că pe singurul promotoriu de bazalt,
Cu un colţ enorm înfipt adânc în scoarţa pământului,
Au fost aruncate în aer şi ulimele poduri…
Pe străzi s-au aprins lumânări gânditoare
Un tub de cristal se apropie de noi într-o tăcere solemnă,
Trecând prin el apusul se descompune
Lăsând culoarea indigo să se insinueze lângă inimile noastre
Fără să ştim de ce Kalpa unor neînţelese Noime
Ne-a surghiunit în această culoare
Şi de ce Istoria a ridicat ziduri pentru generaţii dispărute
A exista în culoare violet are un înţeles magic
Poate că o altă rasă se va naşte, cunoscând levitaţia
Căci avem atâta nevoie de ea când vrem să fim singuri
Într-un ritual spontan ca o simfonie neterminată
Sau să ne împărţim între noi introspecţiile şi teama
Dacă într-adevăr s-au prăbuşit toate podurile din lume
Cu atât mai bine, vom renunţa la ele
Probabil un filosof le-a distrus definitiv cu o mână pioasă
Acum să mergem până la capăt şi să ardem telefoanele
Vom comunica prin telepatie sau cu ajutorul unor supoziţii
Nu vă temeţi, culoarea indigo este o limbă universală.
Numai să nu plictisim de prea bunele noastre intenţii.