Curtea veche
Aerul e la fel de uscat ca pielea unei șopîrle,
nu la fel de rece, dar nici azi
nu e nimeni căruia să-i citești sufletul
așa cum faci cînd deschizi o carte și știi că vei petrece
mult timp fericit,
cauţi în jur și în jurul tău e un oraș pustiu
din care pleci zilnic și ajungi zilnic tot în centrul lui
ca în mijlocul unui vîrtecuș
în care liniștea e în tine cel care așteaptă acolo
de cînd e lumea,
mai tragi o privire ca o săgeată plecată dintr-un arc
dar din cealaltă direcţie vine o altă săgeată
care te nimerește în inimă,
din inima ta crește o floare, pe floare se așază o albină,
un întreg stup e inima ta
care-ţi iese din trup,
iar trupul rămîne acolo să aștepte o altă viaţă
în care să nu mai aștepţi, ci să fii așteptat,
aerul și de data aceasta e foarte uscat
deși suntem pe la mijlocul secolului XIX,
secol plin de nașteri ascunse în lacrimile moașelor
care credeau că ele l-au născut pe cel așteptat
al cărui nume se va auzi în apa cristelniţei plină de ace de
gheaţă,
nu e nimeni să cînte de bucurie,
nimeni să tragă obloanele de după care să apară
ochii celei căreia i se va face icoană
în care se va vedea cu ochiul liber
credinţa care va zugrăvi în biserici chipul celui
care se va ivi în trup drept lumină din lumină
chip adevărat din chip adevărat,
născut, nu făcut,
chip care se va retrage în sine
așa cum se retrage ţipătul din ecou în gura celui ce strigă,
celui ce așteaptă,
se uită în jur,
iar în jur nu e nimeni, e pustiu,
iar în pustiu nu crește nimic,
nici cea mai searbădă floare
pe care să se așeze o albină
din aripa căreia să se nască roiul
și zumzetul lumii
pe care în continuare o aștepţi,
dar aerul e uscat ca o foaie de pergament
pe care dacă o înţepi cu o pană din care ies litere
și din litere cuvinte se transformă în nisip,
iar nisipul în lentila ochelarilor prin care
începi să vezi ziua cea de azi
pe care o adaogi zilei de ieri, rămasă
din ziua de mîine,
în timp ce prin aburii ceaiului de ghimbir
apar rînd pe rînd cei cu care o dată la cîteva zile
te întîlnești să săpaţi împreună
în pietrele curţii
prin care, ca pe șesuri, nouri lungi trecură
și niciodată n-or să vină iară,
iar mîine, mîine nici tu nu vei mai veni,
vei fi la mijlocul secolului trecut
într-un scîncet șoptit
în limba clopotului din turla Uspeniei,
dar vei fi,
iar prin aer se vor auzi pași
ca stropii de ploaie pe un acoperiș de tablă,
dar cine va mai avea urechi să audă
cine, ochi să arunce săgeţi,
cine, picioare să mai alerge,
trup sănătos, să aștepte cît
toate așteptările la un loc…
Prietenia
Prietenia este o stea după umila părere a unui poet
care privea prin sine singura lui stea pe care și eu
o privesc de fiecare dată pe un cer plin de nori,
uneori noaptea e plin cerul de mii și mii de prietenii,
unele apuse, altele ca niște găuri negre
mîncate de viermi,
încît șterg ferestrele să pot trece prin cer
pînă acolo unde pot deveni stea
pentru cei care vor să mă mai privească un timp,
cînd plouă, sute de prieteni devin
picuri de apă, alţii se fac grindină,
alţii se evaporă pînă să ajungă pe pămîntul încins,
alţii rătăcesc prin alte iluzii
cum ar fi raiul aici pe pămînt,
dar cînd pășesc, florile se dau la o parte,
iar Dumnezeu este izgonit,
pînă cînd, dezamăgit, o ia de la capăt:
și luni face ce a făcut luni cu alte veșnicii în urmă,
marţi, la fel,
miercuri, la fel,
joi se bucură la fel de mult pentru cele făcute acum
cîteva veșnicii înainte,
vineri, la fel, modelează ultima trăsătură a omului,
ca sîmbătă să se uite în jur
și vede cenușa a tot ce au ars cei cărora le-a dat viaţă,
iar duminică, se așază în gîndul omului
pentru a se odihni încă un timp;
de luni nu va mai greși, își spune,
și va șterge stelele de pe cer
pentru a-l privi în ochi pe poetul
care n-a cunoscut fericirea,
dar a fost fericit,
umil, iarăși își spune:
o prietenie pierdută este ca o apocalipsă
din care doar Dumnezeu rămîne viu,
o ia de la capăt
în fiecare clipă,
în fiecare oră,
în fiecare zi,
în fiecare săptămînă,
în fiecare lună,
în fiecare an,
în fiecare veșnicie,
da, așa este, prietenia
este o stea, după umila părere a lui Emil Botta,
a spus Dumnezeu
și a luat-o de la capăt
și o va lua mereu de la capăt
pînă cînd va găsi sufletele pereche,
pînă atunci, privește cerul gol,
ca un pictor în faţa unei pînze albe
pe care va înflori un lan de floarea soarelui
cu urechea tăiată.
Trei prieteni
Trei prieteni stau în cumpănă, fîntîna e adîncă,
în oglinda ei se vede cerul,
din cer se uită al patrulea prieten, care stă pitit în fiecare
și așteaptă să vadă care dintre ei e cel ce nu vede
chipul lui în chipul celuilalt,
care dintre ei se uită fără să-l vadă pe celălalt
în ochiul care varsă din cer lacrimi,
care din el își aruncă de pe el cămașa
pentru a-l ocroti pe celălalt al cărui trup
e aproape invizibil,
totdeauna trei e numărul care pune la încercare
încrederea celor ce știu doar ei ceea ce știe
și cel de al patrulea
care privește în ochiul fîntînii pînă în creierul cerului,
poate că trădarea nu e la mijloc,
poate doar dorinţa unuia de a fi el,
doar teama altuia să nu fie altul în locul lui,
poate grija faţă de sine face să fie mai aproape
de piele cămașa decît haina,
poate gîndul ascuns să răsară ca o pată pe faţa
celui ce ascunde ceea ce nu trebuie ascuns,
nu poţi ști decît dacă pleci la drum
cu cine te poţi întoarce din același drum,
atunci se simte sîngele unuia în sîngele celuilalt,
doar un strop de venin face ca pe pielea celuilalt
să apară palimpsestul care dă în vileag totul,
poate că iluzia că ești prieten doar cu tine
să însemne cicatricea de pe faţa celuilalt,
nu se știe niciodată cum iese cuţitul din teacă
și în ce trup își găsește teaca,
dar se știe că dacă nu există niciun motiv,
supărarea nu-și găsește loc
în inima celui ce știe că duce în pieptul lui
trei inimi care nu vor obosi niciodată,
acum cumpăna se îndreaptă,
mîna celui ce privește prin ochiul fîntînii în cer
vede exact ceea ce se întîmplă în
fiecare fîntînă în parte,
dacă într-una nu se vede cerul,
înseamnă că apa e tulbure,
acolo lacrima celui ce privește de sus
va limpezi chipul din care
ceilalţi doi vor putea bea
și toţi trei își vor stinge setea.