De ce muntele exercită o asemenea fascinație? Temuți în trecut, munții au fost considerați încă de la Rousseau drept locul luminii și al liniștii, spre deosebire de orașele în care te poți pierde. Atracția pe care o trezesc nu a mai scăzut de atunci. Copil al zăpezii și al brazilor, crescut în Austria și Elveția, autorul are o relație cu totul specială cu subiectul său: cu cât urcă mai mult, cu atât reface legătura cu tinerețea.
Acest eseu despre munte începe ca o formă de autobiografie sensibilă, în care toate simțurile contribuie la amintirea trecutului: a urca înseamnă a întineri în spirit, a reconecta într-o singură buclă cele două părți ale vieții. Dincolo de amintirile personale, drumeția este un exercițiu de prietenie, care leagă membrii aceleiași frânghii sau aceleiași curse. Dar de ce să urcăm în vârf dacă urmează să coborâm din nou, de ce suferința urcușului se transformă în plăcere, de ce absurdul acestei practici face absurdul existenței banal, ce metafizică a Absolutului este în joc aici, ce provocare? Una a timpului, a îmbătrânirii, a panicii sau a fricii? Mai este loc pentru o ontologie a eroismului în vremurile noastre posteroice?
Într-un stil strălucitor, Bruckner topește în aceeași zăpadă lucruri văzute și citite, literatură și filosofie, ritualurile unei pasiuni și întrebări despre sensul vieții — despre distrugerea ecosistemului nostru —, amurgul unei forme de aventură, amenințată ca o capodoperă în pericol. Oare graba spre vârfuri anunță, în felul ei, sfârşitul unei lumi? (Editura)
Zăpada nu cade, uneori pare că țâșnește din pământ, sfidând legile gravitației, încurcând potecile, intervenind și în înalt, și în jos. Ca o cascadă care, sub efectul vântului, ar urca înapoi către izvor, împingând râul către origine. Substanța aceasta pufoasă se desfășoară în volute, urcă spre cerul pe care-ar vrea să-l tapiseze. Ți se taie respirația, ți-e frică să nu fii măturat ca un pai și purtat prin aer. Crivățul poate aneantiza peisajul cât ai clipi, făcându-l de nerecunoscut, poate face pe oricine să se rătăcească fie și aflându-se chiar lângă casă. De fiecare dată când sunt blocat de zăpadă – cum se întâmplă deseori în Alpi sau în America de Nord – sunt cuprins de o euforie specială, aproape de transă. Îmi aduc aminte de lungile plimbări pe jos prin Montreal, Moscova sau New York, în ianuarie, sub rafale, de parcă o mână furioasă mi-ar fi înfundat cu forța grăunțe înghețate pe gât și-n ochi. Te trezești plin de pulberea fulgilor, sufocat, cu un machiaj de clovn pe față, cu sprâncenele lipite de gheață, cu buzele vineții, cu nasul ca de marmură, cu nările-nfundate. Este o erupție alcătuită din proiectile tăioase, care se rostogolesc peste tine la orizontală, forțează bariera buzelor, ți se strecoară în gură ca nisipul. Sunt niște alice, niște șevrotine trase cu țeava ca lipită de tine. Înoți prin oceanul alb care se prăvălește peste străzi și bulevarde, atacă imobilele, se amestecă în nămeți și sculptează ecorșee pe stâlpi. Chiar dacă nu am ajuns în situații disperate la 3 000 sau la 4 000 de metri, gura care începe să înghețe, extremitățile care devin insensibile, urletele unei vijelii de zăpadă tot mi se par mai puțin periculoase decât cele ale unei furtuni. Ai miraculoasa senzație că ești rupt de lume, pierdut într-o bulă, departe de frământările omenești. Cei care trec pe lângă tine par niște spectre cu care ți se încrucișează pașii prin cețuri, iar lumina zilei se stinge într-un crepuscul palid. În depărtare auzi țipătul melancolic al unui agregat pentru bătătorit pârtia sau al unui plug de zăpadă, cu luminile lui pâlpâitoare și multicolore. Ca regulă generală, tot ce incomodează simțul comun al muritorilor mă încântă, temperaturile polare, gerul înțepător, gheața care își lasă balele pe trotuare în dâre lipicioase și alunecoase, obligând la delicate exerciții de echilibristică.
Farmecul iernii este liniștea tandră care te-ndeamnă să te retragi la căldură. În mod normal, zăpada se lasă într-o cădere vătuită, un zgomot fără de zgomot, compus din mii de murmure imprecise. Cristalele scârțâie așternându-se. Zăpada este un cuvânt palid care ne este trimis de cer. Se adaugă sentimentului de claustrare pe care ți-l dau munții pe care-i face impracticabili. O nouă țară se naște din această aversă binefăcătoare, țara ascunsă. Te gândești, văzând-o cum cade, la romanul acelui scriitor moldovean de origine germană, Stefan Heyder Pontescu, intitulat Mica limbă moartă: într-un principat din munți, în inima Europei, din mijlocul unui masiv impenetrabil și retras, rupt de lume timp de șase luni pe an cât țin zăpezile, mica prințesă e pe moarte. O vrăjitoare îl asigură pe tatăl fetei că ea se va face bine dacă, ridicându-se din pat, va putea vedea marea. „Înălțimile acestea înfricoșătoare îi apasă sufletul și o îmbolnăvesc.“ Numai că starea prințesei face orice transport dificil, dacă nu chiar imposibil. Și-atunci regele se hotărăşte să radă toate înălțimile care-i despart regatul de mare, cale de mai multe sute de kilometri. Considerabilele lucrări încep, mobilizând toate forțele vii din regat: sunt aruncate în aer cu explozibili cele dintâi vârfuri ale lanțului muntos care se ridică între țară și vecinii de la sud. În grabă, măsurile de siguranță sunt neglijate, muncitorii mor cu zecile din cauza surpărilor, iar munții se răzbună prăbușindu-se peste oameni. Întreaga populație se mobilizează pentru a-l salva pe copil și își oferă puterea brațelor pentru a dărâma stâncile blestemate. Țara nu mai răsună decât de zgomotul cazmalelor, buldozerelor, dinamitei. Resturile sunt îngrămădite la repezeală în singura câmpie a țării, alcătuind la rândul lor un deal considerabil. Se trăiește zi și noapte într-un nor de praf ce obturează căile nazale ale copiilor care tușesc și plâng, pentru a reda viața micii regine. Când, după cinci luni, sunt nivelate principalele vârfuri care blocaseră vederea, muncitorii zăresc în depărtare un lac imens, a cărui vastă suprafață putea părea cea a oceanului și pe care se plimbă grațios veliere. Orizontul nu mai e închis decât de o linie de stânci din granit. Acțiunea trebuie încheiată rapid, fiindcă starea prințesei se deteriorează. Toată lumea trece la treabă, iar regele promite prime excepționale celui care va doborî cel dintâi obstacolul. Sunt tăiate ultimele păduri, în câmpurile de zăpadă sunt săpate șanțuri, ghețarii sunt curățați, piscurile sunt transformate în coline, colinele în coaste, coastele în cocoașe, cocoașele sunt nivelate.
În sfârșit, într-o noapte, ultimul gorgan mândru al acelui lanț muntos se prăbușește într-un vacarm înspăimântător. Dimineața, peisajul este de nerecunoscut și, în depărtare, la foarte mare distanță de aceste ruine încă fumegânde, sclipitoare, ca un ochi pe pământ, apare suprafața scânteietoare a unei vaste întinderi de apă. Copilul este dus în vârful celui mai înalt turn al castelului și, cu o lunetă oferită de un astronom, i se arată marea, plajele, vasele. Prințesa surâde încântată, oftează și moare.
Tocmai am împlinit 15 ani, relația mea cu tata e execrabilă, ține să-mi impună ideile lui, urlă la mama, o lovește. Uneori îmi doresc cu ardoare să moară. Tații noștri, născuți între cele două războaie mondiale, erau deja niște patriarhi hodorogiți, prea puțin siguri pe ei și care compensau prin violență pierderea de putere, putere pe care generațiile următoare aveau să o macine și mai tare. Pentru a reînnoda legăturile mai degrabă încordate, îmi propune să plecăm din Lyon și să mergem să schiem de 1 Mai la Courchevel, în timpul zilei, pentru a profita de starea excepțională a zăpezii. Am plecat foarte devreme și am ajuns când porneau instalațiile de pârtie. La jumătatea anilor 1960, Courchevel nu era încă decât un sat modest, fără șirurile de blocuri, oligarhii și cursele charter pentru prostituate. La punctul de plecare, zăpada e moale, apoasă, dar, urcând, devine mai consistentă. Stațiunea urmează să se închidă a doua zi. Tata schiază corect, iar eu compensez absența tehnicii prin viteză. Îl depășesc, îl las în urmă, îmi iau o revanșă puerilă asupra lui. Îl combat prin tinerețe. Ne întoarcem acasă Treizeci de ani mai târziu, în 2012, petrec trei zile la Méribel cu fiica mea de 15 ani. Este 22 martie, prima zi de primăvară, e cald, prea cald, jos zăpada e deja supă și trebuie să urcăm pe culmea Caron, la peste 3 000 de metri, pentru a găsi o zăpadă cum trebuie. Prânzul – la soare, cu paste crozet sau cu tartiflettes – este un eveniment în decorul sublim și fiecare masă se încheie cu un pahar de pelin pentru a ne da curaj. Numai că la sub 2 000 de metri umblăm prin niște adevărate băltoace din care se ițesc iarbă și pietre. Epuizat de materia asta densă, mă opresc mai devreme și îmi las fata să continue. Zahărului cam granulat al zăpezii care s-a topit și apoi a înghețat din nou, un fel de praf de cristale, îi urmează melasa care se lipește de tălpici, o ciorbă cenușie, pământie. În șaizeci de ani, iarna s-a redus cu o lună, cu unele excepții. A schia înseamnă a trece de la euforia mângâierii la sfidarea asprimii. Să aluneci fără sprijin ori forțare, cu riscul de a te poticni, de a te agita în alb ca un cărăbuș căzut pe spate, care dă din picioare. Și ce provocare să te repezi pe pantă, în fața unei persoane pe care îți dorești să o impresionezi și care te evită cu o cristiană grațioasă! Vreau însă să rămân credincios ritualurilor copilăriei, să schiez an de an – cel puțin câteva zile – să n-o las niciodată moale, chiar dacă ar trebui să fac plugul la prima dificultate.
Muntele meu este intim, modest și blând. Îmi plac frumusețea lui liniștită, culorile vesele. La început apare ca un peisaj sentimental cu văi fertile de altitudine, binevoitoare cu omul, cu vâlcele presărate cu o minunată zăpadă. Este un loc al sătucurilor și cabanelor de frecventat cu familia sau prietenii, într-o ambianță festivă, de bucurie. Și chiar dacă vara urc uneori mai sus, nu mă cred vultur și încă mai puțin capră neagră: doar o ființă sustrasă provizoriu propriei greutăți. Nu am complexul de superioritate care viciază alpinismul și îl transformă prea adesea în competiție virilă. Școlile de escaladă, refugiile transpiră testosteron. Contemplarea monarhică a lumii, despre care vorbește Bachelard, mă lasă rece. Mă bucur să ridic ochii spre cer, nu să mă uit din pisc în jos. Țara de sus, care se suprapune în paliere succesive până la ghețari și stânci, este o țară prețioasă, o țară rară. În ziua de azi, când zăpada cade cu parcimonie și uneori ne joacă răutăciosul renghi de a lipsi până în februarie, este la fel de magică precum o pradă de război. Sosirea ei este asemenea fulgerului după care culorile se degradează. încântați și arși de soare, mama îmi strecurase o cremă de protecție în buzunar, însă îmi făcusem un titlu de glorie neutilizând-o, așa că seara se trezește cu două chipuri coapte, arămii. În același an, de Crăciun, revin cu niște prieteni la Courchevel, într-o tabără. Seara, admir cu inima bătându-mi puternic o blondă drăguță, ai cărei ochi nu se îndreaptă niciodată spre mine. Privirea pur și simplu îi trece prin mine, iar ofensa devine completă când văd un „puriu“ de 20 de ani, cu vocea deja schimbată și lat în umeri, agățând-o, făcând-o să râdă, luând-o și ieșind în timp ce flirta cu ea. Umilința are ca bandă sonoră A Hard Day’s Night, melodia Beatles, care se reia în buclă și pe care o asociez, din acel moment, cu extazul mut și lipsit de reciprocitate. Douăzeci de ani mai târziu, schiez împreună cu fiul meu la La Plagne. Este un coborâtor formidabil, își asumă toate riscurile și întoarce capul exasperat de lentoarea mea. Nu am totuși decât 35 de ani, numai că el are o îndrăzneală, o cutezanță pe care eu le-am pierdut. S-a-ntors roata și am ajuns eu precautul pe care mai ieri îl ironizam.
„Când se topește zăpada, unde se duce albul?“ întreba Shakespeare. În pământul care îl soarbe ca un burete și-l varsă apoi în pâraie și râuri. Când cartea este citită, unde se duc filele întoarse? Își dovedesc ele efectele sau cad în adâncul puț al uitării? Câte romane au avut răsunet în noi și câte au dispărut cu totul și cu totul? De câțiva ani încoace, stațiunile de joasă altitudine seamănă cu acele nunți de la țară, care se pregătesc cu mult înainte: magazinele de articole sportive sunt pregătite, instalațiile de transport pe cablu la fel, teleschiurile unse, strânse și verificate, monitorii sunt în poziție de drepți, iar turiștii, numeroși. Numai mireasa lipsește, zăpada, care se lasă așteptată și a cărei apariție este pândită zi de zi: vor catadicsi oare să coboare până la noi fulgii ușori ca niște gheruțe de pițigoi? Ici și colo, pe versantul de nord, orașele par capete rase cu pete palide pe piele. În zilele noastre, luăm zăpada drept un vestigiu, în așa fel încât, atunci când cade din abundență, ne închipuim că e o eroare meteo, un arhaism. Nu a anunțat un jurnalist britanic, în 2010, că în Anglia nu va mai cădea niciodată neaua? Câțiva ani mai târziu, întreaga țară era blocată de nămeți. Când cade zăpada, aceasta nu mai ține de rutina anotimpurilor, ci este un dar al zeilor, de luat ca atare. Primăvara, îi pândim transformarea în ceva ca o mochetă, încrețită precum o smântână puhavă, înghețată de vânt. La fel ca apa mării, zăpada nu se bea, căci este presărată cu particule nepotrivite digestiei. Ce poate fi mai nostim, vara, la întoarcerea dintr-o drumeție, decât să cobori zăpezile veșnice lăsându-te în alunecare controlată pe fundul pantalonilor și folosind pioletul pentru a frâna?
Am cunoscut ambele epoci, iernile reci, canalele înghețate, mașinile blocate, și constat schimbarea intervenită. Au fost ierni generoase în comparație cu iernile parcimonioase de azi, când zăpada se măsura în metri și forma adevărate ziduri care blocau ușile. La munte, nămeții construiau metereze în jurul cabanelor, încât se intra direct la primul etaj, iar acoperișul suferea sub greutatea strânsă, așa că trebuia curățat cu lopata, ceasuri întregi, pentru a se degaja intrarea. Era magia marii înveliri. Săptămâni în șir lumea devenea un spectru înecat în umbrele sale. În general, zăpada se oprea la ora mesei și își relua refrenul după-amiaza. Perfora peisajul cu mii de corole, ca tot atâtea flori de crin care atingeau solul. Muntele devenea o pernă, o plapumă sub care toate se puteau odihni, părând că se lăsase pe vine, că se așezase. Albul său purificat ne purifica și pe noi pe dinăuntru.
Îmi aduc aminte că în iarna glacială a lui 1956–1957, pe când aveam 8 ani, părinții m-au anunțat că fosa septică amenința să explodeze ca efect al gerului. Habar nu aveam de existența ei, dar i-am descoperit în aceeași zi realitatea și rușinea noastră. O vidanjă a venit într-o dimineață, precedată de un miros prea puțin lăudabil. Operațiunea era delicată: trebuia mai întâi dezghețat conținutul de excavat și mai apoi golit. Așadar, încălzit cu lampa de sudură și abia apoi aspirat. Șoferul și ajutorul lui, cu măști, au deschis capacul iadului și au început operațiunea de dezghețare. Damfurile înfiorătoare, purtate pe aripile gerului, nu au întârziat să ne învăluie. Nu știam unde să mă mai ascund în casă. Mi-era greață, dar voiam să văd. Îmi închipuiam cum cuva se va ridica și ne va acoperi de dezonoare cu propriile noastre dejecții. Minut după minut așteptam înălțarea subpământului, erupția vulcanului excremențial, care avea să mânjească tot câmpul acoperit de zăpadă. Tata, marele ordonator al remisiunilor noastre, dirija operațiunile. La începutul după-amiezii, fosa, adusă în stare lichidă, a început să fie golită și, la ora 17, vidanja a plecat încărcată cu mizeriile noastre. Tata le-a dat de băut muncitorilor înghețați și i-a plătit cu generozitate. Păcatele ne erau iertate, casa era din nou curată, lipsită de lacul putrid care-i vălurea pe sub fundații. A fost ca o purificare a sufletelor noastre.
Încă din copilărie îmi place viața circumscrisă – muntele de înălțime medie înconjurat de piscuri, paza proximă a codrilor, simfonia liniștitoare a clopotelor de la gâturile vacilor, cascadele limpezi ale torentelor, casele de păpuși numite cabane, a căror miniaturizare pare proporțională cu imensitatea mediului înconjurător. Îmi place la munți acel secret uterin din spatele ușilor închise, loc al idilei prin excelență. Cu cât camera este mai mică, patul mai încastrat în perete, ca o cabină de vapor, cu atât sunt mai fericit. Este o claustrofobie care mă încântă. Cabana, chiar și preschimbată pentru turism dintr-o casă de fermier, înseamnă o opulență sobră, în care spațiul este calculat cu atenție pentru a rezista frigului și furtunilor. Întruchipează modestia somptuoasă, neapărat cu „ascuțișuri“, construcții asemănătoare acelor tipí ale pieilor roșii, de forma unui con cu vârful în sus. Fiecare metru pătrat are o funcție precisă. Unicul lux vizibil este al grinzilor sculptate, al paturilor cu baldachin din unele încăperi, al florilor de la balcoane, vara, care răspândesc cascade de culori. Cabana marchează triumful vieții închise între patru pereți. „Mi-e frică de iarnă, fiindcă este anotimpul confortului“, zicea Rimbaud. „M-am ales cu iarnă“, se lamenta un poet romantic pentru ași semnala spleenul și reumatismul.
Pentru mine e invers: sunt îndrăgostit de iarnă fiindcă este momentul claustrării împreună cu ființele iubite și cărțile bune. Îmi plac Crăciunurile clasice în jurul bradului și, dacă este posibil, cu cântece în germană. Nu sunt credincios, dar sunt totuși un creștin cultural, din fidelitate față de copilăria mea. Sunt atunci ca un motan bătrân care toarce pe calorifer și se lasă protejat. Pentru a porni către necunoscut, am nevoie de un refugiu, de un centru care mă așteaptă. Cabana pare să ia forma exactă a corpului uman, fără volume exagerate deasupra capului: spații reduse, plafoane joase, plăci înnegrite în jurul șemineului. Deasupra ușii se găsește deseori o inscripție în latină prin care sufletul este închinat lui Dumnezeu, în care se vorbește despre scurtimea vieții și necesara ospitalitate. Cabana este și leagănul, și mormântul, viața redusă la principiile ei fundamentale, existența ghemuită a marmotelor, lăzile pline cu provizii și haine, mesele din lemn masiv, butucănoase și liniștitoare, cea mai apropiată colibă, micul adăpost învecinat, în care sunt îngrămădiți butuci, fân, conserve la sare. Dar și scările care duc la etaj sau în pod, tandrețea grinzilor din stejar, cedru, zâmbru sau molid, care respiră și trăiesc împreună cu oamenii. Și, pe vremuri, mai ales în Elveția și Austria, sobele mari din fontă sau faianță, acoperite de picturi naive, atât de prețioase în sofisticarea lor, de care te puteai lipi. Lemnul e tare, noduros, dar exact asta ne protejează. Are memorie și o căldură altfel decât a betonului care nu spune nimic altceva în afara stupidei lui consistențe. Cabana înseamnă viața în model miniaturizat, iată de ce anumite peisaje montane își fac apariția în lumea jucăriilor, Elveția părând a fi ilustrarea perfectă: trenuri mici cu cremalieră, care se cațără pe pante, sănii care nu sunt decât trotinete de altitudine, sate cocoțate pe versanți, hoteluri extravagante la 2 000 sau 3 000 de metri. În fața grandorii inumane a înălțimilor, omul trebuie să se ghemuiască, să se lupte pentru a supraviețui. În imaginația mea, Savoia, Elveția, cele două Tiroluri, Val d’Aoste sunt țări-jucărioară care au redus sălbăticia naturii la dimensiunile unei camere de copil. Fermele, cândva sinonime cu sărăcia, cu parcimonia – se trăia laolaltă cu animalele –, au devenit costisitoare jucării pentru orășeni. Lipsa rustică de confort a fost convertită în lux, cu care ocazie se fabrică în serie adăposturi false pentru milionari, din trunchiuri de brad îmbătrânite artificial.
(Volumul Din prietenia unui munte de Pascal Bruckner urmează să apară la Editura Trei, în traducerea lui Doru Mareș.)