Nu întotdeauna ți se oferă șansa de a avea la dispoziție o lucrare istorică, dar și principalul izvor, rămas necunoscut, care a permis alcătuirea înnoitoare a acesteia. O asemenea ocazie fructifică Editura Humanitas, publicând nu numai cartea lui Liviu Cîmpeanu Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului, 1497 (București, Ed. Humanitas, 2022), ci și Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni, 1497. Moldova, Polonia și Ordinul Teuton la sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare. A aduce în fața cititorilor, specializați sau aparținând publicului cultivat, pe de o parte, reconstituirile și interpretările proprii, iar pe de alta temeiul pe care ai clădit acele interpretări este oricând oportun, dovada unei munci bine făcute și a unei deschideri care atinge sfera profesionismului de calitate. Acest lucru merită să fie subliniat într-o ambianță istoriografică în care nu toți istoricii pot depăși elaborarea de studii sau, invers, acribia publicării de izvoare narative și/ sau documentare. Odinioară, titani ai cercetării trecutului, precum Hasdeu, Iorga sau Gh.I. Brătianu își etalau măiestria pe multiple paliere: publicarea de documente și cronici, epistole ori memorii, contribuții la cunoașterea trecutului – adică studii de o întindere mai mică și revelând chestiune de nișă ori de detaliu – și monografii ori sinteze, specii implicând orizonturi restitutive mai vaste. Liviu Cîmpeanu oferă o lucrare vizând un segment din problematica ștefaniană, dar și izvorul narativ principal pe care și-a întemeiat cercetarea. Cum, de câteva decenii încoace, interesul față de editarea de vechi narațiuni pare că a slăbit, în pofida valorii lor pentru aprofundarea vremurilor de demult, și cum – un exemplu – dintre cronicile transilvane din sec. XV-XVII, inventariate, acum vreo șapte decenii, de Ioachim Crăciun și Aurora Ilieș, nu s-au editat științific niciun sfert încă, jurnalul (Tagebuch) pe anul 1497 al lui Liborius Nacker, „supremus secretarius“ al Ordinului Teuton, privitor la drumul contingentului german din Königsberg până la Halici, traversând Mazovia și Rusia Roșie între 1 iunie și 22 iulie 1497 este binevenit. Poate nu atât pentru ceea ce subliniază editorul său ca fiind cel mai important – noutățile despre Ștefan cel Mare și politica sa în perioada războiului moldavo-polon, căutat de voievod cu lumânarea, prin „raidurile“ lui Muha, mercenarul său, vizând recoltarea de bani și bunuri ca o compensație pentru tributul la care Ștefan ajunsese să fie silit către padișah (răposatul rege polon Cazimir nu îl sprijinise, conform tratatului de vasalitate încheiat, în opoziția sa la puterea otomană, drept care trebuise să cadă la pace cu osmanlâii), cât pentru interesul de a cunoaște provocările și impedimentele cărora trebuie să le facă față o oaste aliată deplasându-se către terenul confruntării, din obligații vasalice față de un rege secretoman, răzbunător, dar nechibzuit, cum a fost Ioan Albert/ Jan Olbracht al Poloniei (n. în 1459, rege între 1492 – 1501). Raidurile inițiate de „moldovean“ se cuvin, poate, interpretate ca expresie a unor imbolduri plurale, chiar dacă între motivații pot fi descifrate și unele „înrudite“ unele cu altele (frustrarea mai veche a pierderii Pocuției de către Moldova, enervarea vasalului orgolios subestimat de suzeranul neglijent), căci se știe că Ștefan era în pierdere de teritorii (Chilia este doar un exemplu), iar ambițiile sale răsăritene, parțial justificate prin mariajul cu Maria Asanina Paleologa, se cam spulberaseră – ce să mai vorbim despre dorința de dominare a Țării Românești, legitimată prin căsătoria cu Maria Voichița, dar mereu perdantă, și ea, în fața avansului otoman.
Față de toate acestea, jurnalul scris în tropăiturile calului propriu și pe la popasuri nocturne de Liborius Nacker se înfățișează ca un posibil roman semnat Dino Buzzati: teutonii au probleme de aprovizionare permanentă, nobilii și ierarhii poloni nu-i prea primesc pe moșii pe musafirii păgubitori, astfel că sunt siliți să ia cu japca hrană pentru ei și pentru armăsari de pe la țăranii supuși regelui polon, ceea ce numai simpatie nu poate stârni, ba chiar ajung la un pas de a se tăia în săbii cu târgoveții din cutare așezare, care îi antipatizează zelos și pe bună dreptate. Și asta nu ajunge: șeful ordinului face dezinterie și, la puțin timp după asta, moare. Cât despre rege, acesta vrea să îi țină pe loc, la dispoziția lui, fără a le destăinui țelul adevărat al pretinsei cruciade antiotomane: înlocuirea din domnia Moldovei a inamicului cu unul dintre frații regali, rămas fără poziția cuvenită. Este vorba deci despre o campanie cu obiectiv principal deturnat, pentru care, de fapt, cavalerii germani nu sunt dispuși să își pună pielea pe băț. Până la urmă, cu atâtea complicații, majoritatea contingentului nu intră în arenă, regele își primește plata, iar unii dintre teutonii care, totuși, au ajuns la Codrii Cosminului, pier sau sunt luați prizonieri de Ștefan, unii dintre ei nemaiajungând niciodată acasă.
Cele câteva informații referitoare la Muha, la iscoadele moldovenești, utile, fără îndoială, sunt parcimonioase. Mult mai interesante sunt cele despre zvonuri, ori despre frământările sociale: slujitorii revoltați ai teutonilor, care cer imperios haine de iarnă, spunând: „Domnilor, dv. aveți multe șube etc. [și] nouă ne este de trebuință să ne apărăm de frig“.
Cei preocupați de deslușirea complexității campaniilor militare medievale pot face comparații utile între ce se știe despre, să zicem, oștile Moldovei din acea vreme, și acest anabasis teuton. Totodată, merită reflectat la aceste împrejurări și în comparație cu tratatul despre arta militară al lui Niccolò Machiavelli, scris peste circa două decenii, dar fructificând în spirit renascentist occidental cunoștințele despre militărie ale anticilor.