Un subtitlu poate fi uneori mai atractiv și mai elocvent decât oricare rezumat; este cazul cărții Tunelul 29 (ediția britanică, 2021), semnată de Helena Merriman, cu subtitlul Dragoste, spionaj și trădare: povestea adevărată a unei extraordinare evadări pe sub zidul Berlinului. Sunt fapte absolut autentice, așadar, dar cartea impresionează nu numai prin excepționala ei valoare documentară, ci și prin calitățile literare: e scrisă alert, cu știința suspansului, te ține realmente cu sufletul la gură, iar autoarea e o ziaristă experimentată de la BBC, de un profesionalism exemplar. A realizat mai întâi pentru BBC un podcast, după care a scris această carte, devenită un best-seller internațional.
Înainte de a trece la povestea propriu-zisă, autoarea reface, sintetic, ultimele zile ale războiului mondial, apoi perioada postbelică, pentru a ajunge la construcția Zidului, începută în 12 august 1961. Reconstituirea se face urmărind destinul unui protagonist al cărții, Joachim Rudolf (toate „persona jele“ sunt reale). Regăsim evenimente și situații pe care cu siguranță mulți le-au uitat sau de care, pur și simplu, nu au habar: blocada Berlinului Occidental de către sovietici în 1948 și podul aerian organizat de americani, care le-a permis berlinezilor să supraviețuiască, revolta muncitorilor –, iunie 1953 – din Berlinul răsăritean, revoltă înăbușită în sânge, accentuarea diferențelor – în ce privește nivelul de trai și sistemul democratic – între cele două Germanii, expansiunea poliției secrete Stasi, care devine pe zi ce trece o forță tot mai redutabilă. Deocamdată, se circulă liber între cele două părți ale Berlinului, mulți locuitori din Est lucrează în partea occidentală. Dar emigrarea germanilor din „paradisul socialist“ capătă dimensiuni neliniștitoare. RDG-ul a pierdut, până în 1961, trei milioane de locuitori, adică o cincime din populație. Situația îl determină pe liderul comunist Walter Ulbricht să se gândească la o soluție pentru a opri hemoragia: așa a luat naștere (cu avizul sovieticilor, evident) ideea zidului, ale cărui jaloane sunt puse în noaptea (noaptea, ca hoții!) dintre 12 și 13 august 1961. Propaganda comunistă îl prezintă ca fiind un zid „antifascist“, menit să dejoace planurile ticăloase ale occidentalilor, numai că armele milițienilor și ale soldaților sunt îndreptate nu către Vest, ci către răsărit, pentru a împiedica fuga compatrioților lor.
Helena Merriman insistă, și bine face, asupra rolului ambiguu jucat la început de americani și asupra indeciziei președintelui Kennedy. O confrun tare în Germania ar fi fost un dezastru: forțele occidentale numărau 12 000 de militari, iar rușii – 350 000! Este, apoi, teama de un război atomic, amenințare pe care Hrușciov, în fanfaronada lui, o tot vântură când simte că pierde teren. Și totuși Kennedy ar fi putut reacționa, deoarece construi rea zidului încălca un acord postbelic, conform căruia statele învingătoare se angajau să nu intro ducă restricții de circulație. Sunt istorici care consideră că, dacă arătau un plus de fermitate, americanii ar fi putut opri ridicarea zidului. Kennedy s-a revanșat într-un fel doi ani mai târziu, cu acel celebru „Ich bin ein Berliner“, dar răul fusese făcut. Vor mai trece ani până când Reagan îi va cere, politicos, dar ferm, lui Gorbaciov să distrugă funesta construcție.
Deocamdată însă, chiar din primele ore de existență a zidului, încep tentativele de evadare ce, din păcate, sfârșesc uneori tragic. Așa prinde contur proiectul unui tunel care să treacă pe sub zid și a cărui construcție să înceapă în Berlinul Occidental. Sunt o mână de tineri, printre care Joachim, doi italieni, câțiva studenți, unii vor să-și „recupereze“ membri ai familiei sau iubite, alții o fac doar (doar!) dintr-o admirabilă dragoste pentru libertate. Problemele tehnice sunt foarte complicate – solul, găsirea locurilor potrivite pentru intrarea și ieșirea din tunel, iluminarea acestuia etc., etc. Perseverența și inventivitatea acestor tineri sunt ieșite din comun. Găsesc într-o zi un ajutor neașteptat: o televiziune americană află de proiect și le propune, în schimbul unui ajutor bănesc destul de modest, dar foarte util, ca doi operatori să filmeze pe toată durata săpării tunelului. Discreția totală era, firește, subînțeleasă.
Și, într-adevăr, era mare nevoie de discreție. Stasi recrutase (încă) un informator zelos, a cărui misiune era să se infiltreze în cercurile celor care organizau evadările în lumea liberă. Informatorul, pe nume Siegfried, s-a dovedit a fi o achiziție foarte prețioasă. Autoarea a mers pe urmele lui în arhivele Stasi și a constatat cât rău a făcut acel turnător de vocație. Chiar dacă – din fericire – nu are acces la toate detaliile opera țiunii, află destule încât să-i pună în pericol atât pe cei din grupul care realizează săpăturile, cât și pe candidații la emigrare din Germania comunistă. Studenții întâmpină greutăți nebănuite – spargerea unei conducte inundă tunelul și îl face impracticabil. Decid atunci să folosească alt tunel, început, dar neterminat. Dat fiind aportul decisiv al informato rului Siegfried, prima evadare eșuează, sunt arestate 43 de persoane, inclusiv un anume Wolfdieter, cetățean Vest-german care încerca să-și scoată iubita rămasă în Est (va face închisoare, va fi eliberat după câțiva ani și o va regăsi pe logodnica lui). Luăm cunoștință cu metodele poliției secrete, în special cu tortura psihologică, o specialitate Stasi. Eșecul nu-i descurajează pe Joachim, Hasso, Uli, Wolf, Mimmo, Luigi etc. Cum primul tunel (lung de 125 de metri!), după ce apa fusese scoasă, se uscase, el redevine practicabil. În septembrie 1962, evadarea are în sfârșit loc, într-o atmosferă de tensiune maximă, 29 de persoane reușesc să ajungă în Ber linul Occidental, propaganda est-germană încearcă – zadarnic – să minimalizeze și să falsifice eveni mentul. Filmul realizat de cei doi operatori e prezentat la televiziunea americană și cunoaște un enorm succes.
Helena Merriman a făcut cercetări aprofun date în arhive, a realizat interviuri cu cei care au organizat evadarea. Exemplul lor a fost urmat și de alții, încercările de a trece peste sau pe sub zid au continuat, soldate, multe din ele, cu victime. În 9 noiembrie 1989, când un oficial Est-german anunță – mai mult din greșeală – că se poate circula liber între cele două Germanii, se încheia una dintre cele mai sinistre pagini ale istoriei contemporane. Sinistre, dar și, nu o dată, eroice, așa cum se vede din pasionanta carte a Helenei Merriman.