De mirare cum a scăpat nescăr mănat pînă acum din mîna feministelor Robert Șerban! N-am văzut să-l fi luat la rost și nici să-l reclame pentru cele scrise (unele poate și făcute). Nici baremi corul poetelor feministe nu s-a indignat, cu toate că avea destule motive. N-o fi fost Robert Șerban capul răutăților macho-iste și nici cel care le-a început, dar a fost, cu Odyssex-ul din 1996, în fruntea promoției de tăurași veniți odată cu slobozenia temelor și limbajului senzual și sexual. E drept că n-a dat el tonul la limbajul fără perdeluțe, ci l-a lăsat pe Alexandru Matei, cu Tractir -ul din 2000, dar toată armata de miles gloriosus ai gineceului ori doar de zeloți ai prohabului care a venit de-atunci încoace îl poate considera, pe cuvenite merite, măcar precursor, de nu staroste. Acum, la atîta vreme după încetarea prohibiției lexicale, deși exhibiționismul de șliț continuă să fie în floare și-s tot mai mulți protagoniștii de sex din cuvinte, Robert Șerban pare un amant pocăit și reciclat pe ludice cu nostalgii. Dar, deși Robert s-a convertit, „complexul Geo Bogza“ bîntuie, și-n lipsa lui, tot mai disperat rîndurile (rînduri-rînduri!) tinerilor poeți, deciși parcă să devină, cu vorba lui Villon, niște „martiri craidoni“. Nu vreau să mai spun ce-am spus altădată despre vocația lui de „amant electric“ (mai ales că-n antologia de reprezentare de la Cartier-ul din Chișinău – Învederatul, 2022 – volumul cu pricina a fost drastic epurat, ca să nu spun o vorbă și mai potrivită în context), dar Robert e încă un macho nostalgic – ba chiar un reacționar tradiționalist cînd vine vorba. Tocmai cînd Nicolae Coande (în Manualul vînătorului de poeți, II, p. 191) îl gratula, pentru că a rupt-o „cu tonul de tînăr atlet“ erotic și a trecut, în Moartea parafină din 2010, la problematici de om cu copii, Robert – ce-i drept în ton nostalgic, nu cum era pînă atunci – exultant, deplînge dispariția unui tip de femei care fusese aplaudată de toată lumea corectă politic: „s-au dus femeile/ care făceau/ dulceață din coji de pepene/ din măceșe ori coacăze/ care pregăteau șerbeturi groase/ apretau îndelung și apăsat cearșafurile/ de parcă ar fi cucerit lumea/ centimentru/ cu/ centimetru// femeile/ care-și spălau dinții cu sare grunjoasă/ iar părul/ cu apă de ploaie și gaz/ care vorbeau puțin/ și niciodată înaintea bărbaților/ niciodată/ ultimele“ etc. (Femei care s-au dus). La drept vorbind, dincolo de reciclarea de pe exultanță pe nostalgie, între Odyssex și Moartea parafină n-a fost chiar „un traseu zguduit de neliniști“, cum zice Alexandru Ruja în Lecturi și zile (Editura Universității de Vest, 2012, p. 231), ci mai degrabă unul de continuitate cu ondulații. Iar ondulațiile vin din predispoziția lui Robert spre inovația de sine (care fundamental nu-i reușește niciodată ca ruptură) și din agrementul vesel acordat din principiu oricărui fel de experimentalism, cu condiția să nu fie unul de soi avangardist, ci doar de soi ludic. Robert e gata oricînd de o joacă de-a scriitura, doar să nu fie una care se atinge de religiozitatea literară. Oricîtă iconoclastie ludică ar profesa și oricît ar preface gravitățile în frivolități, cîteva lucruri rămîn sfinte.
de nu primul dintre ele (căci s-ar putea ca primul să fie pasiunea părintească; ce-ar putea întrece o pasiune exprimată în acești termeni: „dorul de copiii mei/ mă spintecă de sus pînă jos“ – Ce rămîne), în orice caz printre primele e un sentiment religios al poeziei, bine camuflat sub o anecdotică simbolică prin care Robert simulează desacralizarea și banalizarea vocației. Dar nu e altceva decît o profanare (aparentă și ea, nu eficientă) imnică. Profanarea ca imn e, de altfel, cea mai utilizată rețetă pentru contrabanda cu ideale și sensibile pe care o face Robert (cam în felul în care Umberto Saba și-a beatificat nevasta calificînd-o prin cele mai ofensatoare corelații și făcînd-o cloșcă, junincă și cățea!). Gheorghe Grigurcu a observat (în Între poeți, Eikon, 2016, p. 341) mersul depreciativ al imaginației și notațiilor, calificate de „un soi de golănie vag intelectualizată“, ca și cum Robert n-ar rezista tentației de a ofensa mai întîi ceea ce adoră. Dar scrisul ofensator e, la el, scris imnifor. Com promiterea asociativă e doar punctul de relansare a idealității celor invocate, fie că e vorba de prietenii transformați în cioburi de sticlă (Cioburi), fie că e vorba de iubirea devenită pachet de unt (Dragostea, cuțitul și pîinea) ori chiar roi de musculițe (O musculiță). Ori de cîte ori atinge o febră religioasă, Robert ține să pornească de la o ofensă imaginativă, ascunzîndu-și astfel participarea patetică. Nu-i altfel nici cînd e vorba de religia poetică și de proiectul unei poezii salvifice, cum era pe vremuri: „scot cuvintele/ din poem/ cu îndîrjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucățile de lemn/ dintr-un par/ pînă cînd îl ascuțea atît de bine/ încît putea să-l înfigă/ dintr-o lovitură/ între coastele mistrețului/ în burta lupului/ a dihorului“ etc. (Pregătirea). De sub scenariul frivol sau ofensator iese însă vocația romantică în toată patetica ei sacrificială: „vreau să scriu/ ca și cum m-aș naște/ plin de sînge de bucăți de piele și resturi de carne/…// vreau să scriu/ cu un tăvălug de cuvinte/ versuri care să iasă din pagini/ și să se agațe de pereți de ferestre de uși“ etc. (O dorință). Oricît de frivole sau agramate ar fi, la Robert „toate scrisorile/ au în dreptul inimii/ cîte-o cicatrice“ (Un teanc). Iar poezia nu e mai puțin vampirică decît era în vremile ei de glorie: „sunt poeți din care/ odată cu vîrsta/ poezia începe să tragă/ ca dintr-o perfuzie“ etc. (Bătrînii poeți). Firește că Robert face tot ce poate ca să nu i se vadă chitonul romantic de sub tricoul de flaneur fără griji.
Numai că n-are cum să nu se vadă, avînd în vedere ce pachet de sensibilitate duce el în cîrca nonșalanței. Excursiile anamnetice scot la iveală, cu toată sporovăiala semi-ironică și semi-tandră, un copil esenian care plînge la tăierea porcilor și care refuză să sacrifice vreun cățel din haita abia născută, înduioșat de viței (chiar dacă erau ai colectivului) și traumatizat de sacrificarea unui pui de găină: „de sub pleoapele strînse/ m-au podidit lacrimile/ apoi a venit furia“ (Amintire din copilărie). Tot catalogul scenelor din copilărie e plin de reacții duioase și de un sentiment presimțit al sacramentalelor: „așa m-a găsit tata/ încercînd să prind ceva cu mîna dreaptă/ orice// m-a mîngîiat pe cap dar nu mi-a spus nimic/ am aflat mai tîrziu/ că femeia înfipsese în ea patru cuie/ și că venise vremea/ să fac și eu același lucru“ (Să fac același lucru). De n-ar fi tonul nonșalant și dezangajant cu care sînt spuse evenimentele copilărești, Robert ar fi un tradiționalist de-a dreptul anacronic. În orice caz, candorile copilăriei s-au revărsat în ultimele volume ca o recompensă pierdută și regăsită. Că-n inima lui Robert e caz tradiționalist se vede și din faptul că-i poet cu frica de Dumnezeu, măcar că relatează despre ei doi cu aceeași ușurătate cu care ar spune snoave. Dar nu numai că „Dumnezeu/ e întotdeauna/ cu un pas înaintea“ lui Robert (Urmăritorul), dar mai și „stă tot timpul/ cu mîna întinsă“ (Locul în care ești) și nu-l slăbește o clipă, căci „șerpuiește în jurul meu/ de fiecare dată cînd mă pregătesc/ să plec de-acasă și-mi fac bagajul“ etc. (Preparative de călătorie). E drept că Robert nu recită rugăciuni și nici nu face reportaje de iluminare, dar atestate de prezență dă mereu, deși nu par atestate chiar academice ale credinței.
nu e Dumnezeu sin gu rul care se ține scai de Robert. Tot atît de prezentă e și moartea, așa că nu-i de mirare că poetul scrie și „înne bunit de frică“ , nu doar din bună dispo ziție nonșalantă. Dar poemele care vin cu cauza morții sînt poeme de exorcizare a spaimei, poeme care fac moartea pasabilă, aproape agreabilă: „sub soarele sclifosit de oc tombrie/ moartea se dezmorțește//…// îi vine să rîdă/ ce drac’ își face atîtea griji/ niciodată n-a fost altfel/ decît mică și grasă/ o gospodină care nu uită/ să guste/ cîte puțin/ din tot ce gătește“ (Buna noastră gospodină). Cînd se mai ivește, arată „ca o jucărioară de un leu“ (Jucărioara de un leu) – niciodată spăi moasă, ci doar umanizată; dar prezentă și ea în anturajul imediat al poetului. Afronturile acestea aduse prestigiului morții sînt însă tot rituri de restituire a prestigiului. Tehnica în poantă a parabolelor lui Robert la asta folosește: la subvertirea afrontului și profanării în imnică, la modul ștrengăresc și isteț.
Ce știe cel mai bine Robert e să dea cu șarm peste tot.