Noreena Hertz în dialog cu Cristian Pătrășconiu

NOREENA HERTZ, scriitoare, profesor uni­versitar și om de televiziune, este în prezent, conform publi ­cației „The Observer“, „unul dintre cei mai influenți lideri de opinie“, iar „Vogue“ o consideră „una dintre cele mai puternice femei din zilele noastre“. Articolele ei apar în publicații de renume, precum „The New York Times“, „The Wa ­shing ton Post“, „The Wall Street Jour ­nal“, „The Guar dian“, „The Financial Times“,

„Die Zeit“, „El País“, „The South China Morning Post“. E invitată adesea în emisiuni TV de referință la CBS, BBC și NHK și a fost creatoarea și gazda a patru documentare pentru televiziune. De asemenea, este gazda unei emisiuni la cea mai importantă companie de radiodifuziune din Statele Unite, SiriusXM, și redactor economic la ITV, cel mai important post de televiziune comercial din Marea Brita nie. Noreena Hertz are un doctorat la Cambridge University și un MBA la Wharton School de la Pennsylvania Univer ­sity. După ce a predat zece ani la Cambridge, în 2014 a ajuns la University College London, unde este profesor onorific la Institutul pentru Prospe ritate Globală. Ea oferă de asemenea consultanță mai multor corporații și face parte din consiliul Warner Music Group. Cărțile ei, The Silent Takeover, The Debt Threat și Eyes Wide Open, au fost publicate în peste 20 de țări.

 Rezultat a peste zece ani de cercetare, Se colul singurătății ne arată cum dependența de tehnologie, schimbările majore de la locul de muncă și deceniile de politici publice care au pus pe primul loc interesele de grup, iar nu binele general, ne-au afectat comunitățile și ne-au făcut să fim mai izolați ca niciodată. Distanțarea socială poate deveni punctul de cotitură al luptei noastre împotriva epidemiei de singurătate, iar Noreena Hertz propune în Secolul singurătății o viziune limpede cu privire la ce avem de făcut pentru a vindeca această lume dezbinată – notează editorii în limba română (Humanitas, traducere de Simona-Maria Onciu) ai uneia dintre cele mai comentate și mai prețuite cărți în mediile occidentale ai ultimilor ani. Plecând de la tematica acestei cărți – despre care Nouriel Roubini spunea că e „menită să devină clasică“: un interviu în exclusivitate pentru România literară cu Noreena Hertz.

 

Cristian Pătrășconiu: Faptul că trăim în secolul singurătății e o veste bună sau o veste proastă?

Noreena Hertz: Este, mai ales, o veste proastă. O veste proastă pentru noi ca indivizi: trăim în vremuri în care – chiar și înainte de pan ­demie – 2 din 10 oameni în vârstă (inclusiv din România) au raportat că sunt singuri în cea mai mare parte a timpului, iar la categoria de vârstă sub 18 ani s-au înregistrat cifre similare celor din restul lumii; în mod evi ­dent, pandemia a înrău ­tățit lucrurile: „distan ­țarea socială“ și lock ­down-urile au ridicat la un nivel îngrijorător da ­tele care dau seama de nivelurile de singurătate. Și, de fapt, de ce ar conta aceasta? Pentru că ne afectează. Singurătatea este dăunătoare pentru sănătatea noastră: atât cea fizică, cât și cea mentală. Putem dis cuta separat despre aceasta. În egală măsură, singurătatea este rea pentru economie: pentru că oamenii singuratici sunt mai puțin productivi, mai puțin motivați, mai înclinați spre abandon decât cei care nu sunt singuri, și, nu în ultimul rând, este ea este rea pentru democrație: după cum a arătat cercetarea mea, există o legătură naturală strânsă între nivelurile de singurătate ale societății și ascensiunea populismului de dreapta.

Chiar intenționam să vă întreb în această direcție: dacă are implicații politice majore faptul acesta – că trăim într-un „secol al singurătății“? Și care ar fi acestea?

Da, singurătatea ca mod de viață are cu siguranță ramificații și implicații politice. Cea mai importantă – așa cum am descoperit în cercetarea mea – este ascensiunea aripii populiste din rândul partidelor de dreapta: în America – Trump, în Italia, Germania, în Franța. Am intervievat foarte mulți votanți uitându-mă în același timp la date empirice legate de aceștia; ei bine, aceste date mi-au arătat că există o legătură strânsă între singurătatea acestora și opțiunea lor de vot în favoarea unor partide politice cu asemenea orientări care sunt, pe fond, periculoase pentru democrațiile liberale. Mai precis, este vorba despre singurătate într-un triplu sens: întâi și întîi, ca absență a suportului relațional: mai puțini prieteni, mai puțini oameni pe care să te poți baza; apoi – e vorba despre singurătatea ca sentiment de excluziune, de marginalizare, de abandon, ca senzația de a fi ignorat, lăsat pe dinafară; în al treilea rând, mai este de luat în calcul, în oglindă, și nevoia acută de a suda conexiuni, de a „lega“ comunități – fenomen comun în toate aceste țări diferite, cum au arătat mai multe anchete frontaliere.

Ei bine, asistăm adesea, pe fondul ascensiunii acestor partide de orientare populistă, la discursuri extrem de cinice, la retorica împărtășirii ipocrite a acestui sentiment al persoanei uitate: „noi te auzim“, „noi te înțelegem“; este un discurs politic periculos, pentru că e făcut în cheia unui populism evident, care s-a răspândit peste tot în lume. Poate că a fost mai puțin evident în perioada de pandemie, dar în pre-pandemie am fost martorii unor puneri în scenă cât se poate de teatrale ale acestui discurs destinat acestor grupuri de oameni. Ne putem gândi, de pildă, la meeting-urile măgulitoare ale lui Trump în care toți purtau același brand politic ademenitor și cântau aceleași cântece, sau, cum mi s-a lăudat un astfel de politician populist, la întrunirile săptămânale din Italia, în care participanții luau cina împreună și cântau cu toții aceleași cântece tradiționale „simțindu-se extrem de conectați unii cu ceilalți“. Dar nu vorbim aici doar de o manipulare de către propaganda populistă a sentimentului de singurătate al acestor oameni, ci, de fapt, vorbim despre mult mai mult decât atât: vorbim și de un sentiment care este corelat cu cel al singurătății. Oamenii singuratici – mai mult decât ceilalți – percep lumea și pe cei din exterior ca pe ceva amenințător. Percep atât lumea, și în mod aparte pe străini, ca fiind preponderent periculoși. Vedem asta și la șoareci. Studii făcute asupra șoarecilor au demonstrat că, cu cât șoarecele este ținut mai mult timp singur în cușcă, cu atât el atacă mai violent un șoarece nou-venit; iar aceasta, schimbând ceea ce e de schimbat, este valabil și la oameni. Partidele popu ­liste de dreapta fac cât se poate de explicit – în ab ­sența spiritului comu ­nitar – faptul că sunt (co ­munități) exclusiviste și excluzioniste într-o lume ostilă în care „alții“ sunt percepuți ca ame nințări.

Este „secolul sin ­gurătății“ un semn distinctiv al tim pului nostru? Dă seama de acest Zeitgeist? Putem spune așa ceva, la modul serios?

Da. Cred că de fi ­nește în mare măsură epoca noastră. Chiar îna ­inte de pandemie am asistat la o serie de trenduri care au avut acest rezultat. Cu decenii bune înainte, am asistat la creșterea sentimentului indivi ­dualismului la nivelul societății – evoluție ob ­servabilă și la nivelul lingvistic al cântecelor pop, de pildă, cuvinte ca „noi“, „nouă“, „al nostru“ au fost înlocuite frecvent cu „eu“, „mie“, „al meu“. Începând cu anii 1980 când capitalismul neo-liberal a devenit domi ­nant ca doctrină și ideo ­logie economico -politică. Dar am asistat și la ten ­dințe tehnologice care au accelerat și transfor ­mat epoca actuală: dorința noastră spre auto-îngră ­dire; impactul social media (rețelelor sociale); superfi ­cializarea tot mai accentuată a relațiilor dintre oameni, perpetuarea trădării și a urii, dublate – în și după pandemie – de ceea ce am putea numi în termeni mai generali „modul de viață contactless (fără contact fizic)“: de pildă, oamenii își comandă mâncarea după reclamele de livrare online în locul frecventării restaurantului sau practică yoga pe zoom, în loc de a merge la sala de gimnastică. Vorbim desigur de lucruri care au precedat pandemia, dar pe care aceasta le-a accelerat. Iar problema traiului contactless –„fără contact (fizic) / față-în-față“ nu este doar că avem nevoie de relații face-to-face, în persoană!, cu oamenii, pentru a ne simți conectați – și nu doar în sens profund, chiar și micro-conexiuni de 5 secunde pe care le-am putea avea vorbind cu alți oameni într-un bistrou. Ei bine, asemenea evoluții (sau poate că e mai bine spus involuții) pot avea un impact semnificativ în materie de relaționare: de pildă, despre cât de conectați ne simțim cu adevărat. Însă chestiunea aceasta, contactless-ul, este și semnul unei crize politice – pentru a reveni la întrebarea de dinainte. De ce, pur și simplu, o criză politică? Pentru că în chiar aceste doar câteva secunde de interacțiune fizică, face-to-face, din bistrou sau sala de yoga noi practicăm democrația și reciprocitatea, civilitatea, noi ne exersăm abilitatea de a ne gândi și la alții, nu doar la noi înșine. Ei bine, în această lume dominată de de-conectarea crescândă dintre noi, chiar între noi ca prieteni!, de inter-relaționarea mai mult prin telefon decât face-to-face, intervine tot mai mult un nou mind-set / o nouă mentalitate individualistă: ne percepem pe noi înșine tot mai mult ca niște consumatori decât ca niște cetățeni, mai mult primitori (egoiști) decât dătători (generoși), poate chiar și escroci mai curând decât altruiști sau în stare să ne jertfim. Prin urmare, era inevitabil ca toate acestea, combi ­nate, să conducă la un timp tot mai dominat de izolare / însin ­gurare – cu toate ramificațiile sociale, economice și politice.

„Secolul singură ­tății“ e un semn de nor ­ma litate sau e un semn de criză?

În mod cert, nu este un semn de nor ­malitate. Este un soi de nouă „nor malitate“ de a fi, care ni se permite. Și ghilime ­lele cred că sunt obli ­gatorii aici, când vor ­bim despre această nouă „normalitate“. E impor ­tant să o încadrăm ca o criză. Pentru că numai realizând acest fapt la nivel colectiv vom simți că trebuie să facem ceva în această privință. E important să recunoaștem că suntem într-o criză care ne afectează inclusiv democrația, și nu doar să o acceptăm ca pe ceva inevitabil, ca pe o consecință inevitabilă și, cu atât mai puțin firească, a vieții contemporane.

Cum poate măsura un economist singură tatea?

Singurătatea a început să fie măsurată adecvat abia în anii 1970: la UCLA, în America, cercetătorii au dezvoltat o scală care a devenit în mare parte „etalonul aur“ de măsurare a singurătății la nivel mondial: numită „UCLA LONELINESS SCALE“ – aceasta cuprinde în jur de 20 de întrebări foarte bine calibrate – niciuna care să sune direct: „te simți singur/-ă?“, la care respondenții ar putea fi reticenți în a oferi un răspuns considerându-l prea intim, ci indirect: „te simți înțeles?“ , „te simți încurajat?“, „ai prieteni pe care să te bazezi?“ etc. Această scală a devenit, așa zicând, etalonul aur de măsurare a nivelului de singurătate de peste tot în lume – și acest instrument de măsurare s-a dovedit surprinzător de precis și de semnificativ în privința creșterii gradului de singurătate la nivel mondial. De aceea am apelat și eu la el în cercetarea mea, dar adaptându-l, deoarece consider că, deși este foarte bun în măsurarea conexiunii cu prietenii și familia, a sprijinului venit sau nu din partea acestora, singurătatea este un fenomen mult mai vast în măsura în care ea înseamnă nu doar a fi deconectat de sprijinul venit din partea familiei, a prietenilor și / sau a vecinilor, ci este și un sentiment de deconectare, de izolare față de propriul guvern sau față de proprii politicieni sau chiar angajatori. Prin urmare, eu definesc – și, pe cale de consecință, analizez din mai multe unghiuri – singurătatea ca fiind o stare deopotrivă: existențială și personală.

Pentru că am ajuns la această subtemă – în permit să apreciez: una foarte generoasă, sub raport analitic – ce înseamnă, mai precis, o „economie a singurătății“?

Unul din cele câteva lucruri pe care le-am explorat și descoperit în cercetarea mea a fost ceea ce poate fi numit drept o „economie a singurătății“ –prin care înțeleg o întreagă piață de bunuri și servicii destinate în mare parte furnizării de conexiuni și de ușurare a singurătății. Este o economie care ia multe forme mergând până la cele mai extreme inovații ca: „închirierea unui prieten“ – eu însumi am experimentat asta: când am fost odată în New York, am închiriat pentru câteva ore o prietenă, am mers împreună la cumpărături, la probat de ochelari, apoi am intrat într-o librărie, apoi într-o cafenea, aproape că am uitat că plătesc pentru ea – până când ea mi-a atras atenția: „Vă costă 120 de dolari, vă rog, timpul a expirat!“. Asta este una din formele extreme de economie a singurătății. Pe site-ul pe care am găsit-o erau 600.000 de astfel de „prietene“ – un număr, veți fi de acord cu mine, cu adevărat impresionant, dată fiind cererea enormă în acest sens. Dar, de asemenea, economia singurătății se manifestă în multe alte forme: înainte de pandemie, am asistat la o creștere masivă a cererii de împărtășire în persoană a experienței, de tipul următor: a ieșirii împreună la un festival de muzică, la o sală de gimnastică, în spatele acestora stând sentimentul de singurătate. De asemenea, am văzut și o evoluție a tehnologiei în această direcție – în special în Asia –, acolo unde a existat o creștere legată de roboții sociali, a căror menire esențială este de a livra companie; țin să spun și că, în timpul pandemiei, unele din aceste companii de roboți au început să exporte astfel de roboți pe piețe noi ca SUA, de pildă, pe piața în creștere a vârstnicilor din Florida, ale căror testimoniale arătau: „cât de singuri s-ar fi simțit dacă nu ar fi existat astfel de roboți de companie!“, tehnologia jucând astfel propriul rol în economia singurătății. Locurile de muncă în comun sau spațiile de conviețuire, apetitul pentru produsele și serviciile furnizatoare de conexiune, în condițiile actuale post-pandemice, tind – în opinia mea – să crească tot mai mult. Și, prin urmare, și ceea ce am numit „economia singurătății“.

Formula este senzațională; „economia singurătății“ chiar e o mare sintagmă! Apropo de aceasta: recomandați „închirierea unui prieten“? Este aceasta o soluție adevărată la o problemă atât de reală și de dură în fond? Sunt, de fapt, produsele economiei singurătății o soluție eficace, palpabilă, pentru această mare și uneori dramatică problemă?

Cred că piața chiar joacă un rol în furnizarea de soluții la problema singurătății – evident unele care iau forme extreme necesită înlocuirea lor cu altele noi. Când am reflectat asupra experimentului închirierii unui prieten, mi-am adus aminte că literatura britanică a secolului XIX este plină de istorii ale unor femei aristocrate bogate care aveau drept companie bone, care erau în fond un fel de „prieteni“ plătiți, pentru a sta cu ele toată ziua; așadar există o istorie a închirierii prietenilor. Nu sugerez în niciun caz prin asta că închirierea unui prieten ar fi soluția ideală. Dimpotrivă! De ce spun asta? Am în vedere din nou arhitectura ramificațiilor politice ale democrației: pentru că oamenii, dacă sunt închiriați, plătiți de noi pe post de prieteni, nu ne vor cere foarte mult, nu există aici o cerere de reciprocitate, de a fi acolo pentru ei, va fi o interacțiune într-un singur sens. Nu va fi necesar nici măcar să fii civilizat față de un prieten, dacă plătești pentru el. Asta presupune un risc. Este nevoie de practică pentru a se forma abilitățile. Este esențial pentru democrație să existe o practică a abilităților; în absența lor – în scenariul de față – democrația dispare. Dar numai în această perspectivă! Trebuie să realizăm că această piață chiar oferă / presupune grijă – mai ales în cazul persoanelor în vârstă; ideea de „însoțitor“ amabil și prietenos trebuie să fie în „descrierea postului“, cu precădere când vine vorba de seniori, care caută nu doar funcționalitatea: compania unui prieten, ci și implicarea lui emoțională. Asta este însăși ideea de prietenie. Desigur, forma extremă de „închiriere a unui prieten“ este ceva care ne poate pune pe gânduri și care, cred, trebuie să ducă neapărat la o reflecție de acest gen: dacă aceasta este realmente „prietenia“ spre care se îndreaptă societatea actuală, ce fel de societate suntem și ce fel de societate vom deveni?

Robotul – prietenul omului… Nu numai câinele!

Da. Când se discută despre roboții sociali folosiți pe post de companie, lucrurile, la fel, nu sunt deloc limpezi ca lumina zilei: la modul extrem, se pune problema dacă aceștia pot fi construiți în așa fel încât să ofere grijă reală față de persoanele asistate, ceea ce ne-ar scuti cumva pe noi de responsabilitatea de a ne mai interesa de ele; or, aceasta, evident, ar fi ceva foarte rău pentru societate. Dar, pe de altă parte, când am dat în Japonia de sanatorii particulare în care persoane vârstnice croșetau bonete pentru acei roboți-papagali de companie, pentru că se simțeau foarte atașate emoțional de ei, sau chiar când mă gândesc la propria mea relație cu device-ul meu Alexa, la senti mentul meu de a avea într-un fel o relație per sonală cu Alexa, înțeleg, de ase menea, că există un rol pentru IA (Inteligența Arti ­ficială) și pentru roboți în furnizarea de soluții. O altă in venție teh no lo ­gică, pe care am văzut-o relativ de curând, pe care o ador și care este un element specific pieței economiei singurătății cât se poate de pozitiv, este o broșă destinată în special unei persoane în vârstă singure – desigur, poate fi folosită și în cazul unor persoane mai tinere – care odată ce este purtată, trimite un mesaj, un semnal de alarmă copiilor persoanei – purtători, la rândul lor, ai cercului broșei – dacă părintele lor nu a mai vorbit cu nimeni timp de un anumit număr de ore sau zile. Deci, mi se pare o monitorizare fantastică a posibilei izolări a unei persoane, însă, desigur, cu obiectivul ca rudele persoanei în vârstă să treacă din când în când pe acolo. Cred că acest mix de inovare și progres tehnologic este extrem de util, dar nu ne absolvă de a ne purta de grijă unii altora. Lucrurile sunt, cu atât mai mult cu cât personajul central este și aici tot singurătatea, deschise și complexe și în legătură cu chestiunile de acest fel.

Când avem nevoie de singurătate? Sau când, dimpotrivă, singurătatea dăunează oamenilor?

Foarte bună întrebare! Ceea ce este realmente important este să facem distincția între, pe de o parte, singurătate, care este o tânjire dureroasă după conexiuni / legături sociale, dar și tânjire după a fi înțeles, auzit, vizibil, tânjire după a-i păsa cuiva de tine și, pe de altă parte, solitudine, care este un act deliberat, care include cel mai adesea alegerea de a-ți petrece timpul de unul singur, ceea ce îți poate aduce multă satisfacție. Personal, îmi place să mă dedic singură lecturii, scrisului etc. Solitudinea este foarte, foarte diferită de singurătate, care este un sentiment profund de invizibilitate proprie, de rupere de ceilalți.

Este singurătatea – așa cum se spune despre identitate – un „construct social“ sau este un „fapt“?

Asta este o întrebare cât se poate de filosofică. (râde) Ei bine, știm că ea are manifestări / simptome fiziologice: când suntem singuri, nu avem doar un răspuns psihologic, ci și fiziologic: crește tensiunea arterială, crește ritmul cardiac, crește nivelul de cortizon în sânge etc. Atunci cînd suntem singuri, corpul nostru vorbește o limbă anume; când nu suntem singuri, el vorbește o altă limbă, sensibil diferită. Așadar, există o condiție fiziologică a singurătății, care pare înrădăcinată în fapt în corp, dar există și un simț relativ al singurătății: singurătatea contextualizată social, pe care social media (rețelele sociale) o exacerbează (deși, aparent, pretind că o suprimă, prin accesul neîngrădit, perfect „democratic“ la comunicare și conexiune oriunde în lume, în timp real). Toți suntem vinovați de obsesia de a ne urmări fluxurile și prietenii de pe social media (rețelele sociale), e foarte ușor să simți, de pildă, că toți ceilalți au mai mulți prieteni decât tine, că sunt mai populari decât tine, așadar, există și un sentiment al singurătății ce se naște din comparația cu ceilalți. Dar cum spuneam, această experiență este înrădăcinată și în corp, nu doar în minte. Prin urmare, cred că răspunsul la întrebarea dacă singurătatea este un fapt sau un construct social e mai mult decât evident.

Secolul singurătății a fost / sau este ceva ca o fatalitate, sau ar fi putut fi / poate fi altfel, ar fi putut fi diferit?

Privind înainte, către viitor, ar putea evolua diferit, depinde de alegerile noastre. Privind în spate, într-o măsură foarte mare cred că a fost inevitabil; cu alte cuvinte, era inevitabil să ajungem unde am ajuns. De la ascensiunea noii mentalități neo-liberale, la intensificarea individualismului, la tăierile și politicile de austeritate – mai ales pe durata crizelor financiare – în infrastructura comunitară în mai toate țările din lume, tăieri în fondurile publice destinate organizațiilor sociale: biblioteci publice, cluburi publice, cluburi de tineret, sanatorii, la orașele – aglomerări masive de oameni care nu se cunosc, nu-și știu numele vecinilor, care sunt într-o grabă continuă, atomizați, de-conectați oarecum unii de ceilalți, plus toate aceste tendințe tehnologice: social media (rețelele sociale) și migrația spre prietenie virtuală, dezvoltarea contactless-ului social (= a absenței contactului fizic), ei bine, toate acestea au făcut inevitabil acest deznodămând, iar acum provocarea noastră ca societate este să recunoaștem cât de serioasă este această problemă, ce severe implicații are și să căutăm soluții. Iar vestea bună este că sunt multe lucruri care pot fi făcute în acest sens. Să recunoaștem, mai întâi, că avem o problemă – mare – de această natură și să căutăm să o micșorăm.

Cum credeți că este mai eficient să abordăm problema singurătății: frontal (confruntând direct această problemă) sau „din lateral“ (aluzia mea e la ceea ce se numește „gândirea laterală“)? În ter menii antici greci: să fim ca Ulise sau să fim ca Ahile? Care e opțiunea dumneavoastră?

Văd că îmi testați memoria mitologiei Greciei antice (râde).

Vă admir foarte mult cartea și felul atât de elegant și de elevat în care puneți aici problema singurătății. Întrebarea e, de fapt, un semn de respect față de carte și față de gândirea dumneavoastră.

Multumesc frumos! Nu sunt sigură că înțeleg pe loc diferența de metodă de abordare în termenii: Ulise versus Ahile.

Ahile e direct. Ulise e mai elaborat, gândește strategic, uneori e șiret.

Da, de acord. Vizavi de întrebarea inițială: Aș spune că această problemă trebuie atacată din ambele perspective: direct și indirect deopotrivă, atât factorii determinanți ai fenomenului în sine, cât și sub aspectul secundar: de pildă, cum ne obișnuim cu ea și cum ne comportăm în raport cu ea și în raport cu oamenii de lângă noi. Trebuie să lucrăm pe ambele fronturi. Trebuie să conștientizăm magnitudinea acestei probleme actuale: românii, de pildă, ca peste tot în lume, au înregistrat o creștere masivă în materie de singurătate de la pandemie încoace. Există, de pildă, un studiu IRES de anul trecut, care arată că mai mult de jumătate dintre persoanele vârstnice s-au simțit singure. Și procentul este chiar mai ridicat în rândul tinerilor: nu știu deocamdată datele din România, dar studii de cercetare din Regatul Unit și America arată că 3 din 5 oameni se simt singuri și știm că singurătatea are toate aceste ramificații serioase când e vorba de sănătate (de exemplu: fumatul a 15 țigări pe zi) sau de politică. Combaterea singurătății ca simptom este o urgență politică, dar nu e și o soluție suficientă, trebuie, de asemenea, recunoscuți factorii ei structurali determinanți: dacă guvernul nu investește și în infrastructura comunitară (cluburi de tineret, biblioteci etc.), este normal ca oamenii să se simtă singuri, pentru că nu au unde să se adune să socializeze; același lucru se întâmplă și dacă permitem colapsul magazinelor independente locale, colaps datorat puterii retailerilor-giganți și inegalității, avantajelor de taxare discriminatorii pe care aceștia le au în raport cu antreprenorii locali, efectul fiind privarea cartierelor locale de toate aceste spații fizice în care oamenii pot să interacționeze unii cu alții și să se simtă conectați; la fel se întâmplă și dacă lăsăm social media (rețelele sociale) să țină drept cap de afiș produse care creează dependență în rândul tinerilor și care joacă fără echivoc un rol semnificativ în dezvoltarea sentimentului de singurătate al tinerilor, fapt foarte limpede observabil din 2012 încoace, când social media (rețelele sociale) au explodat ca influență în rândul tinerilor; așadar, guvernele trebuie să intervină, să reglementeze și acest domeniu, cum a și început să se întâmple în Regatul Unit, unde a fost introdusă în Parlament o propunere legislativă de acordare de penalități importante companiilor care contribuie la prejudicii psihologice; deci, guvernele pot lua și trebuie să ia măsuri importante și în materie structurală. Am asistat recent la măsuri palpabile de acest gen: am primit, de pildă, chiar de curând, un mesaj de la ministrul Culturii din Buenos Aires, care, inspirat de cartea mea, a inițiat un „Card Cultural“ acordat liceenilor – ei bine, acesta le dă dreptul de a participa împreună cu alți tineri la evenimente și activități culturale. Sunt multe astfel de măsuri amintite în carte care pot fi luate. Inclusiv măsuri de business: singurătatea afectează foarte mult angajatorii și sunt multe măsuri pe care ei le pot lua în direcția contracarării acesteia. Dar sunt și foarte multe măsuri pe care le putem lua fiecare în parte. Nu e vorba doar de intervenția statului sau a pieței, ambele au rolul lor, totuși, trebuie să devenim conștienți de faptul că și noi avem contribuția individuală: depinde și de fiecare dintre noi dacă avem angajamentul de a susține: joburile locale, afacerile locale, cafenelele locale, atelierele locale, toate au un rol important în cartierele noastre; plus: angajamentul de a prețui / valoriza amabilitatea față de ceilalți, de a coopera mai mult, de a colabora cu ei, ne putem gândi / întreba în orice clipă cine din rețeaua noastră socială poate că se simte singur chiar în momentul de față și îi putem trimite un mesaj întrebându-l ce mai face, dacă ne putem vedea mai devreme sau mai târziu undeva și neapărat față către față. Așadar, sunt foarte multe măsuri care se pot lua pentru a contracara acest fenomen. Nu știu prea multă mitologie să îmi dau seama care ar fi cea mai potrivită alegere: Ulise sau Ahile (râde). Ambele, în doze diferite.

Cărțile, filmele, opera, muzica clasică sau mai ales produsele noilor tehnologii sunt soluții mai eficiente pentru a ne sustrage tiraniei „secolului singurătății“?

Cultura, da, negreșit, e o parte din soluție. E chiar o soluție, Dar nu e una magică. Are limitele ei. Cultura poate fi consumată în singurătate sau împreună. Vârful de eficiență e atunci când lucrurile se fac pentru alții. Când eu este tu sau eu e orientat spre tu.

Unde este de căutat și unde este de găsit speranță în „secolul singurătății“? În interior sau în exterior? Și cum putem organiza bătălia cu efectele negative ale secolului sin gurătății?

Vorbim aici de an ­gajamente pe care le putem lua atât la nivel colectiv, cât și la nivel individual. La nivel individual: să ne gândim în viața de zi cu zi la cum putem ușura singurătatea noastră și a celor din jur. Dacă nu suntem noi înșine singuri, dat fiind acel procent de peste 50% de oameni care se simt singuri, este mereu ceva de făcut în direcția asta în locul în care ne aflăm. Dacă ne simțim noi înșine singuri, putem oricând lua măsuri de stopare a singurătății cum ar fi: să ne gândim cum ne trăim viața; ne putem lua angajamentul ca, oricât de ocupați am fi în acea zi, să vorbim fie și pentru 30 de secunde cu persoana de lângă noi, sau să salutăm persoana care își plimbă câinele, acestea sunt momente importante care ne punctează viața. Dar, desigur, sunt importante și guvernele, e importantă și voința politicienilor de a lua măsuri de încurajare a interacțiunii sociale și a afacerilor. Și chiar am speranțe. Pentru că firmele, cel puțin unele din cele mai importante companii din lume, gândesc foarte activ în această direcție, întrebându-se mereu: cum putem să încurajăm sentimentul de interacțiune dintre angajați, pe de o parte, și, pe de altă parte, dintre angajați și noi, angajatorii? E o discuție uriașă pe această temă astăzi, mai ales după pandemia de Covid, când companiile au început și continuă și azi munca de acasă. Deci, din perspectiva afacerilor, inter-conectarea socială este clar un imperativ. Oamenii singuri influențează negativ afacerile.

În ceea ce-i privește pe politicieni, mai mereu ei ajung mai târziu la petrecere. Dar sunt făcuți pași și aici. Vedem o serie de guverne alocând fonduri suplimentare pentru contracararea simptomelor singurătății, dar și fonduri pentru a combate singurătatea ca fenomen în sine, și vedem asta în țări ca: Japonia, Regatul Unit, Norvegia, Olanda – în ultimele luni. Cum am arătat și în intervențiile mele publice de după apariția cărții, este necesar ca miniștrii din guverne să conștientizeze că, dacă vor să îmbunătățească starea de bine a cetățenilor lor, dacă vor să-și dezvolte economiile și dacă vor să vindece dezbinările din societate, este nevoie să aibă un program de re-conectare socială a cetățenilor, astfel încât să se simtă mai puțin izolați, și aceasta trebuie să figureze pe agenda politică.

„Secolul singurătății“ este, automat, și un „secol al nefericirii“?

În mod necesar, automat, nu este așa. Dar e un secol care aduce cu sine multe probleme, multe riscuri, multe pericole chiar. Depinde mult și ce facem cu lecțiile dure – unele chiar dramatice sau tragice – pe care le primim. De fapt, viitorul depinde și de ceea ce facem cu singurătatea noastră.