Maurizio Serra este îndeobște cunoscut, în rândul istoricilor, pentru studiile și lucrările sale dedicate lui Filippo Marinetti și Curzio Malaparte. De altfel, masiva sa lucrare intitulată Malaparte, vies et légendes (Éditons Grasset et Fasquelle, Paris, 2011), apărută în ediții succesive, a fost laureată cu Premiul Goncourt pentru biografie în anul 2011, fiind primită cu interes și apreciere de publicul francez și nu numai. Prestigiul academic și mai ales rigoarea cercetărilor sale au fost recunoscute de Academia Franceză, Maurizio Serra fiind ales membru al celui mai înalt for științific francez, la începutul anului 2020. Preocupările sale pentru istoria Italiei din deceniille de după prima conflagrație mondială au continuat firesc, prin publicarea lucrării intitulate sugestiv Le mystère Mussolini (Éditions Perrin, Paris, 202), a cărei traducere în limba română a apărut, recent, la Editura Trei.
Înainte de toate, este de menționat faptul că în rândul figurilor istoriei italiene, Mussolini a suscitat, din varii motive, un interes constant, comparabil, dacă nu chiar superior celui exercitat de personalități istorice italiene de anvergura sau substanța lui Camillo Benso de Cavour sau, mai ales, a lui Giuseppe Garibaldi, ei înșiși artizanii unificării Italiei. Fascinația pentru ascensiunea la putere și mai ales pentru natura regimului mussolinian a generat, de-a lungul deceniilor, un interes major de analiză, de cercetare a diferitelor mecanisme și evoluții ale statului italian în anii regimului Mussolini. Așa se face că numeroase lucrări au abordat, dincolo de personalitatea fondatorului fascismului italian, mai ales specificul regimului său, urmărind mai toate fațetele acestuia, de la dimensiunea filosofică și juridică, la viața cotidiană, de la literatură, arte și educație la propagandă (presă, radio, cinematografie), de la arhitectură și urbanism la modă, gastronomie și sport.
În pofida acestei vădite abundențe istoriografice specifice temei – de la lucrările lui Pierre Milza (Mussolini, Fayard, 1999) și Michel Ostenc (Mussolini. Une histoire du fascisme italien) la Paolo Nicoloso (Mussolini, Architect. Propaganda and Urban Landscape on Fascist Italy) și John Gooch (Mussolini and his generals. The Armed Forces and Fascist Foreign Policy, 1922-1940) sau tocmai grație acesteia, lucrarea lui Serra nu este nicidecum redundantă, ci oferă o perspectivă nouă, reconstruind și re-evaluând biografia fondatorului fascismului italian și destinul său politic, într-o manieră deopotrivă riguroasă, echilibrată și fascinantă.
Autorul își poartă cititorii de-a lungul vieții lui Mussolini, de la originile modeste ale familiei în care s-a născut, la mediul în care a crescut și a fost educat, continuând cu influența exercitată asupra sa de familie și de apropiați, conturarea orientării sale politice, subteranele ascensiunii sale politice, culminând cu eșecul și sfârșitul tragic al acestuia. Cele mai importante secțiuni sunt dedicate destinului politic mai degrabă sinuos al lui Benito Mussolini și ascensiunii sale la putere, începând cu antecedentele sale în plan politic, apoi fondarea Partidului Național Fascist, marșul asupra Romei (28 octombrie 1922) și continuând cu diferitele momente reper ale evoluției regimului, atât în plan intern cât și (sau mai ales) în plan extern, până la prăbușirea fascismului și la sfârșitul sângeros al lui Il Duce (1945). Bunăoară, sunt reflectate, între altele, culisele ascensiunii politice a lui Mussolini, relaționarea cu Adolf Hitler, campania din Etiopia (Abisinia), implicarea regimului în războiul civil din Spania, noua aventură africană (în Egipt) și eșecul în fața trupelor engleze, agresiunea militară italiană împotriva Greciei (în urma respingerii de către Atena a ultimatumului italian, de unde și originea sărbătorii naționale elene din 28 octombrie, ziua lui Nu – ) și nu numai. O secțiune a volumului, inserată sub forma unui epilog, detaliază ultimele zile ale vieții lui Benito Mussolini, precum și sfârșitul său sângeros (alături de Clara Petacci), reconstituit grație unor mărturii adesea contradictorii, ale mai multor personaje; este locul și momentul în care autorul încearcă să elucideze și chestiunea legată de cele 2 valize aproape identice de care Mussolini nu s-a despărțit niciodată în timpul fugii sale.
Sunt de remarcat, totodată, de-a lungul lucrării, unele referiri, fie ele și succinte, privindu-l pe Corneliu Zelea Codreanu (pp. 12, 158, 287), precum și la regimul Ion Antonescu, în scop comparativ (pp. 12-13, 287, 339).
Fascinația pe care Il Duce a exercitat-o, în anii regimului său, asupra unor segmente importante de populație, este una din caracteristicile regimului Mussolini în plan intern, iar aceasta a fost dovedită deseori, la adunările și întâlnirile cu locuitorii marilor orașe și nu numai; de-a lungul acestora, erau rostite cu emfază discursuri ample, electrizante, difuzate uneori și pe calea undelor, în casele italienilor. Mussolini reușea să-și atragă sprijinul autentic al unei importante părți a populației, care deseori i se adresa acestuia prin intermediul scrisorilor, într-un ritm constant și chiar copleșitor, care denotă pe de o parte încredere absolută și loialitate, iar pe de altă parte entuziasm (în fondurile arhivistice ale statului se aflau deja, spre sfârșitul regimului mussolinian, peste jumătate de milion de dosare cu astfel de scrisori, majoritatea laudative). Probabil că episodul cel mai sugestiv care sugerează gradul de fascinație pe care l-a exercitat Mussolini asupra populației Italiei, este acela privind impulsionarea donării de aur de către cetățeni, în cadrul campaniei Oro alla Patria. În condițiile în care Italia se confrunta cu sancțiunile economice impuse de Liga Națiunilor (unde ofensiva diplomatică împotriva Italiei fasciste și a agresiunii sale în Abisinia, era condusă de ministrul român de Externe, Nicolae Titulescu), ca urmare a invaziei armatei italiene asupra Abisiniei, efectele asupra economiei Italiei se dovediseră severe, sancțiunile afectând mai ales importurile de materii prime. Or, regimul Mussolini întrezărise o atenuare a efectelor sancțiunilor printr-o puternică mobilizare propagandistică, ce viza exaltarea sentimentului patriotic al populației și ralierea maselor la efortul de susținere, inclusiv din punct de vedere material, a regimului. Așa se contura o campanie de-a lungul căreia, sub efectul persuasiv al retoricii de propagandă a regimului fascist, numeroși italieni au fost convinși să își doneze bijuteriile din metale prețioase (mai ales aur), de la coliere și brățări, la cercei, decorații și insigne, dar mai ales verighete – cele mai numeroase, de altfel, cu scopul de a ajuta statul să depășească momentul dificil. În aceeași categorie poate fi încadrat, de altfel, și gestul unor personalități culturale ale Italiei, pe lângă exponenții elitei politice sau economice; bunăoară, Luigi Pirandello – sedus și el, inițial, de fascism și susținător al campaniei împotriva Abisiniei, și-a oferit medalia Premiului Nobel pentru Literatură, pentru ca aurul rezultat în urma topirii să servească la susținerea intereselor națiunii.
Este de menționat că preocuparea legată de felul în care Mussolini era perceput de societate, influența și fascinația constante exercitate asupra acesteia, au depășit, ca țintă, deceniile interbelice, epoca în care Mussolini a trăit. Bunăoară, obeliscul de marmură de Carrara, cu inscripția Mussolini Dux, ridicat în anul 1932 (și încă nedemolat), aflat în Foro Italico (în epocă, Foro Mussolini) din Roma, și care exercită o atracție pentru turiștii din întreaga lume, are îngropat la fundația sa, alături de trei monede de aur, și un pergament cu un text în limba latină (elaborat de clasicistul Aurelio Giuseppe Amatucci), cunoscut drept Codex Fori Mussolini, deși rareori menționat, în afara lucrărilor științifice. Textul acestuia nu era dedicat unei audiențe contemporane, ci posterității, căreia regimul dorea să îi transmită, peste timp, viziunea sa vădit elogioasă asupra nașterii fascismului și a „realizărilor“ liderului său, Benito Mussolini.