A existat în toate epocile o anumită miză a literaturii. Chiar și în epoca veche. Istoricii literari au observat demult că fiecare din cele trei mari cronici moldovene a preluat informația istorică de unde o lăsase cea dinainte, ca într-un fel de ștafetă, în vreme ce cronicile muntene s-au războit între ele, în funcție de partida domnitoare pe care cronicarii o susțineau. Este motivul pentru care mărturia lui Ureche, Costin și Neculce a fost considerată ca având o miză mai mare decât aceea a lui Radu Popescu și a celorlalți belicoși cronicari munteni. Nu putem vorbi despre o miză națională în cazul celor dintâi, fiindcă ideea de națiune nu se născuse încă. Dar o putem considera importantă din punct de vedere istoric, prin conștiința originii comune a poporului român. Talentul autorilor nu este relevant în acest caz. Nici neapărat miza fiecărei cronici în parte. Simpla observație a lui Ureche „de la Râm ne tragem“, are o miză istorică pe care n-o constatăm la urmașii săi, cu deosebire la Neculce, incapabil să-și reprezinte lumea mare altfel decât ca pe aceea a provinciei unde își avea moșia și nici în stare să conceapă istoria altfel decât ca pe o suită de evenimente lipsite de măreție. O miză națională, în sens propriu, are, neîndo – iel nic, romantismul pașoptist. Toată problematica literaturii lui Heliade, Kogălniceanu, Alecsandri, Russo, Negruzzi se rotește în jurul limbii și literaturii române, a teatrului național, a istoriei, a patriei și a spe – cificului. Până și polemi cile lor sunt animate de un puternic interes față de viitorul literaturii naționale. Faimoasa Introducție la „Dacia literară“ a lui Kogălniceanu din 1840 trasează liniile de evoluție a literaturii pe care o vor scrie toți congenerii autorului. Europa întreagă era în aceeași epocă preocu – pată de ideea națională, iar manifeste precum acela al lui Kogălniceanu au apărut în toate țările europene, cucerite de un al doilea val romantic. Este opinia lui Virgil Nemoianu dintr-o carte fundamentală consa – crată romantismului euro – pean de la mijlocul secolului XIX. Aș numi estetică miza literaturii junimiste, care a dat naștere primului nostru canon literar, construit pe ideea de valoare. O miză contestată în ultima vreme, după cum se știe, cu o violență nemaiîntâlnită, deși semnale de contestare a moștenirii maioresciene există încă din anii 1970- 1990 (Al. Dobrescu, Mihai Ungheanu), spre a rămâne la cele strict literare. Scriitorii Junimii sunt numiți „marii clasici“, nu numai din reflex di dactic, dar și pentru că miza clasică face parte din subconștientul multor culturi, ca purtătoare a unui stil înalt, nobil, în arte și în literatură. Roman tis mul inaugurează, clasicismul fundamentează. Până de curând, nimeni n-a pus la îndoială perenita tea „marilor clasici“.
Miza literaturii interbelice este modernă, în sensul dat cu – vântului din urmă de la Baudelaire încoace. Secolul XIX se încheie, în toată Europa, odată cu Marele Război, numit așa din speranța, contrazisă brutal după douăzeci de ani, că un alt război mai mare nu va mai exista. În literatura română, firul istoric întrerupt la răscrucea celor două secole se reînnoadă după 1918, când emulii criticii estetice a lui Maiorescu pun capăt naționalismului lui Iorga și promovează „literatura nouă“ a lui Lovinescu, despărțind definitiv apele dintre sămănătorism, veritabil „cimitir al literaturii“, după expresia aceluiași critic, și modernism. Noul canon îi alătură pe poeții și pe romancierii moderni „marilor clasici“ și romantici. Trebuie să sărim peste cele două decenii de realism-socialist (1947-1965), ca să vedem reluată tradiția maioresciană în literatură și în critică. Și ca să pariem pe canonul lui Lovinescu pentru secolul XX și pe acela al lui Călinescu pentru literatura română de la origini până în prezent (1941). Știm că natura nu face salturi, după cum nu face nici literatura. Am spus că voi sări peste realismul-socialist, pentru că el constituie o perioadă nefirească, nesănătoasă din evoluția literaturii. Plecând de la concepția proletcultistă a ignorării trecutului, ca urmare a unor criterii ideologice arbitrare, realismul-socialist este o tumoră care a înlocuit o vreme țesutul normal al operelor literare. Extirparea tumorei a fost opera generației 1960. Însănătoșit, nu totuși fără sechele, organismul literar și-a reluat funcțiile vitale și a câștigat lupta cu Cenzura comunistă. Alte două decenii și jumătate (1965-1989) au avut șansa unei literaturi adevărate, izbăvită de clișeele realismului-socialist, și a unor opere de mare valoare datorate unor scriitori deveniți canonici încă de tineri.
Anul 1989 a venit cu promisiuni uriașe, pentru toată suflarea, pentru scriitori, inclusiv. De ce astăzi, după treizeci și mai bine de ani, ne luptăm cu o parte din fantomele unui trecut pe care l-am crezut îngropat definitiv, iată o întrebare la care s-a încercat foarte rar un răspuns. Fantoma care bân tuie critica literară este una dintre cele mai rele: fantoma proletcultismului. O for mă de negaționism universal. Literatura nu mai are niciun rol social. Scriitorii cu adevărat valoroși sunt înecați în mlaștina unui veleitarism pe care noii critici îl întrețin prin refuzul valorii și al canonului. Ideile lor aberante sunt combătute fără vlagă de către o critică literară care nu mai cunoaște rostul dezbaterilor. N-o spun prima oară: epoca actuală este singura din istoria literaturii române pentru care dialogul nu există. Sau când există, are o miză mică, personală, interesantă doar, eventual, pentru protagoniști. Literatura însăși având, cu puține excepții, o miză neînsemnată, la ce ne putem aștepta de la dezbaterile critice? Cărți precum Epistolarul la care m-am referit în numărul trecut ne stârnesc o nostalgie incurabilă. Cei mai mulți dintre noi trăim mărunt și scriem nesemnificativ. Dacă miză nu e, nici literatură nu e. Spectacolul e cu atât mai dezagreabil, cu cât crește de la o zi la alta numărul veleitarilor, singurii care au tupeul de a-și desface extatic cozile de păun în văzul unei lumi care și-a pierdut spiritul critic și care-i privește într-o tăcere religioasă. P.S. Cu ochii pe ecranul t.v., urmărind grozăvii peste grozăvii, n-am dat atenție unui anunț, cu toate că s-a repetat, de pe burtiera B1 referitor la invitația de a ne înscrie pe whatsapp la „cursuri online de creativitate literară“. Cu toată neîncrederea mea absolută în astfel de cursuri, nu pot să nu mă întreb cine și cu ce autoritate profesională le susține. Asta, fiindcă tot vorbim despre miza măruntă a literaturii actuale.