În jurnalul de tinerețe (1855-1859) al lui Titu Maiorescu interesul viitorului critic pentru traducere este vizibil încă de la începutul însemnărilor zilnice, prin proiectele de lucru ale adolescentului dar și prin primele tentative de transpunere a unor texte din românește în „germănește“. Sensul cuvântului „traducere“ pare a fi atunci pentru el unul destul de larg, vecin adeseori cu creația proprie, după cum vedem în unele pasaje din Jurnal. Dacă printre „gândurile“ (de fapt, proiectele) notate în 2 decembrie 1855 se numără și acela ambițios pentru un tânăr de cincisprezece ani, „Să traduc în românește gramatica grecească de Curtius“ (p.11), într-un alt pasaj, din anul următor, găsim: „Din 24 februarie datează cea dintâi poezie propriu zisă a mea: traducerea din românește a Miezului-nopții.“ [de Grigore Alexandrescu s.n, n.n.], în care „poezie propriu zisă a mea“ se confundă cu „traducerea din românește“. (p.49)
Tot la cincisprezece ani, pe 16 noiembrie Maiorescu notează „întâia mea lecție de engleză“, limbă fructificată mai târziu și prin traduceri ca aceea din 1882, Norocul, prezentată drept „novelă californică“ de Bret Harte, autor socotit „poet național al Americii“. În cultura solidă pe care tânărul o vizează intră și cunoașterea limbilor străine pe care le însușește relativ repede, fiindcă peste doi ani, după ce pe 27 februarie notează „Azi sum de șaptezprezece ani“, într-o scrisoare către un prieten din 7 iulie scrie: „[…] acum vorbesc bine franțuzește, nemțește, latinește, grecește, românește, destul de bine italienește și englezește; la astea se adaugă elemente ale limbii spaniole.“ Își propusese, de altfel, să învețe măcar limbile europene.
Are tot cincisprezece ani, când pe 3 decembrie consemnează în Jurnal o primă traducere, pe care o începe de dimineață, pe la ora 6, fiindcă „dimineața lucrează omul mai bine“: „[…] tradusei Filota de Lessing“ (p.13), unul din autorii preferați. Este vorba despre drama care pune în centrul acțiunii pe generalul macedonean Philotas, acuzat de Alexandru cel Mare de trădare și condamnat la moarte prin lapidare împreună cu tovarășii săi. Mai târziu va face planul de a trimite această traducere la „Gazeta Transilvaniei“, pentru suplimentul „Foaie pentru minte, inimă și literatură“. În decembrie 1856, îi adresează o scrisoare lui Iacob Mureșanu, redactor al „Gazetei Transilvaniei“ la Brașov, „cu ocaziunea trimiterei unei traduceri“. Tânărul traducător, care semnează cu pseudonimul Aureliu, trimite atunci traducerea textului Noaptea de Anul nou de Jean Paul (Friedrich Richter): „Domnule redaptore, Deschide unui june, care tocmai acum pășește primele trepte ale scarei literare, organul d-tale […] spre a-și începe prin el realizarea unei ideei care și-o propusese ca scop al vieței“ (p. 109, s.n.). În continuarea scrisorii este lămurit în ce constă „scopul vieței“ și anume: „de a cuminecare românilor spiritul cel adânc și fundamentale al clasicilor germani și inglezi și a celor antici“ (p.109). „Francii“ sunt puși în contrast cu primii și lăsați la o parte pentru ușurătatea și superficialitatea lor. La traducerea propriu-zisă Aureliu adaugă și explicații despre limba română folosită „apropiate rădăcinei latine“ (p.110) cu sugestia ca aceste rânduri explicative să preceadă textul tradus.
Tot la „Gazetă“ intenționează să trimită un articol despre „literatura noastră în starea de acum“, căreia îi lipsește „câmpul critic(ale)“, lucru care îl îngrijorează. Această observație referitoare la absența spiritului critic, făcută la cincisprezece ani, arată maturitatea și viziunea de perspectivă pe care le are viitorul autor al volumelor Critice. Tot acum face planuri deosebit de ambițioase privind traducerea mai multor lucrări importante înainte de a termina gimnaziul. Este deja la studii la Viena, când notează: „[…] să fie scris de mine Filota, Minna de Barnhelm, Emilia Galotti (Lessing), Gramatica elenă a lui Curtius.“(s.n.). De altfel, cu Lessing are planuri și mai mari: „[…] voi traduce pe Lessing complet, afară de poezii“ (p. 19, s.a.), după cum are și alte proiecte de o deosebită anvergură: „[…] voi lucra tot mereu la Istoria universale“ (p.19, s.n.). E de remarcat ambiguitatea expresiei „să fie scris de mine“, care în context înseamnă „să fie tradus“, dar cu o importantă conotație auctorială.
Importante pentru fundamentul pe care își va clădi opera sunt și lecturile, consemnate cu grijă, între altele, pe 13 ianuarie („Până la 10 lesei Emiliei din Boz [Dickens n.n.]), mai târziu „genialele Afinități elective de Goethe“, sau studiul autorilor clasici. Acesta din urmă este consemnat în mai multe rânduri: „Rămasei noaptea și lucrai la Virgiliu“. Altă dată: „Lucrai până la 12 ore noaptea grecește și Virgiliu. De dimineață lucrai […] tot Virgiliu“ (p.17). În iarna lui 1856 mai notează, în același sens, pe 31 ianuarie: „mă sculai la 6 și studiai latinește și Homer.“ (p. 22). Lecturile, care presupun și lucrul, studiul aprofundat, se fac în original sau în traducere, dar cu același nesaț: „Cetesc Racine în original, Shakespeare în traducere“ (p. 51), iar dorința de exhaustivitate nu lipsește: „Finii Timon al lui Shakespeare: îl cunosc pe Shakespeare mai tot acum, mă apuc de Goethe.“ (p. 53, s.n.). Când începe lecturile din autorul german, o face cu aceeași asiduitate:„Cetesc necurmat Goethe și începui Biblia după Dr. Luther.“ (p. 53, s.n.). Lecturile vieneze și berlineze sunt diverse și acoperă o multitudine de domenii și de autori: Goethes Leben, Lessing, La Grèce contemporaine, Ultime lettere de Jacopo Ortis, Hofmann’s Novellen, Kant, Anthropologie. Nu lipsesc autorii francezi și italieni, scrierile juridice: „Acum sum afundat de tot în Molière, Borel și Fornasari și în Enciclipedia (juridică) a lui Ahrens“ (p. 97). De o atenție specială are parte Tristram Shandy de Laurence Sterne, din care citează un pasaj.
Traducerea este și ea un exercițiu permanent: „Traduc în românește două mici poezii elegiace ale lui Goethe (Prometeu, Mormântul lui Anacreonte?, n.n.) și am început o odă de Klopstock“ (Cele două gropi?, n.n.) (5 nov, p. 47). Traducerea este și modalitatea de a face cunoscută poezia românească: „În privința literară, am lucrat în timpul ultim foarte mult; mai ales tradusei poezii românești în nemțește“(2 apriliu, p. 33). Deși, în general, deosebit de exigent cu sine însuși dar și cu ceilalți, apreciază că a tradus „liber dar bine“. (Idem). Alteori exigența îl face sa revină la o primă traducere, ca în cazul Aforismelor lui Shopenhauer, prezentat în prefață ca „aristocratul gândirii filozofice în secolul nostru“ și un „spirit liber de orice prejudecăți“. Retrospectiv, prima traducere pare aproape literală, în timp ce a doua e mai „convenabilă“.
Reținem că în anul său de formare și dezvoltare, 1856, între cincisprezece și șaisprezece ani, traducerile au un loc însemnat și își vor păstra acest loc pe tot parcursul vieții lui de literat, om politic, avocat, ministru, profesor universitar etc. La o privire fugitivă, putem număra printre traducerile lui Maiorescu, pe tot parcursul vieții, transpuneri (chiar dacă unele doar parțiale) din și după: Goethe, Heine, Lessing, Schiller, Lenau, Jean Paul, Shopenhauer, Young, Cardinalul de Retz, Chesterfield, ron, Dickens, Maeterlinck, Harte, Ibsen, Klopstock, J. Grimm, Blum, De Alarçon, Kerner, Uhland, Platen, Herder, Ovidiu, Homer. Ultimele traduceri, de la sfârșitul vieții, sunt romanul suedez Vechilul moșiei Siltala de Harald Selmer Geeth și Cuvântări asupra bătrâneții de Jacob Grimm. De o curiozitate fără bariere, tânărul Maiorescu a tradus și strigături în patru versuri din Brazilia (Quadrinhas) și… chiote din Tirol. A tradus mult din poeții români pentru a-i face cunoscuți în străinătate, a tradus și din scrierile reginei Elisabeta.
Pe lângă toate, a lăsat un posibil model, greu totuși de urmat în stilul său unic, pentru viitori diariști, jurnalul său, un „document personal“, un „jurnal intim“ (Manolescu, p. 143), jurnal ce arată „un mod anume de a înțelege disciplina spiritului“ (Idem, p. 143), dar și un „om cu suflet complex“, cum îl considera Călinescu. Însemnările zilnice, începute la cincisprezece ani se opresc cu două săptămâni înainte de moartea autorului.
Jurnalul său este primul ca gen și neîntrecut ca anvergură și formulă din literatura română. De o „minuție care ne înspăimântă“ (Manolescu, p. 145), de o exactitate exasperantă, jurnalul maiores cian este, pe alocuri, și de o surprinzătoare sinceritate.
Sub aspectul activității de traducere, jurnalul ne dezvăluie un traducător care și-a împlinit ceea ce considera el în adolescență a fi „scopul vieței“, acela: „de a cuminecare românilor spiritul cel adânc și fundamentale al clasicilor germani și inglezi și a celor antici“, chiar dacă scopul acesta s-a amplificat, de-a lungul vieții, cu multe alte preocupări și realizări.
Oricum, bogata experiență de traduceri a lui Maiorescu, de la Filota lui Lessing la romanul suedez a lui Geeth, întrețesută cu toate celelalte activități literare, intelectuale, politice, universitare sau de alt fel impresionează și lasă pe gânduri orice traducător.
Referințe:
Maiorescu, Titu, Jurnal, Vol. I, II, Ediție îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, Editura Minerva, București, 1975.
Maiorescu, Titu, Opere, volumul III, Traduceri, Editura Minerva, București, 1984.
Maiorescu, Titu, Critice, vol. I, Ediție nouă și sporită, Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1892.
Manolescu, Nicolae, 1970, Contradicția lui Maiorescu, Editura Cartea românească, București, 1970.
Erată: În articolul despre C. Negruzzi din numărul 27 a.c. al României literare, afirmația „ce avem mai scump: limba“ a fost pusă din greșeală pe seama lui Vasile Alecsandri. Ea aparține lui C. Negruzzi.