Promiscuitate literară: sintagma trebuie înțeleasă drept anexarea
unor spații culturale străine, o risipire menită să fecundeze
tărâmurile adiacente, neexplorate ori chiar ignorate până în
acel moment. Prin procesul de extindere a domeniului, Leslie
Stephen aduce pe scenă actori ce n-au nimic în comun cu
sfera literaturii propriu-zise. Împreună cu congenerii săi, a
deschis obloane spre o disciplină ale cărei baze fuseseră puse încă din
Renașterea germană, de către Magnus Hundt și Otto Casmann, dar care
avea să-și dea adevărata măsură abia în secolul XX: antropologia. Gestul
invaziv era asumat cu multă candoare și asumată aroganță: el devenea un
instrument de cunoaștere, transfor mând tehnica aglutinării de informații
incon gruente într-o filosofie a cunoașterii. Astfel se explică ușurința de a
aborda subiecte și autori de o mare, deconcertantă diversitate. Nimic din
morozitatea specialistului, nimic din superficiali tatea amatorului: textul
emană o bucurie a faptului de a fi, o celebrare a transcenderii genurilor și
speciilor literare.
Toate acestea țin, desigur, și de temperament, nu doar de educație și
context. Leslie Stephen practica un fel de critică de identificare avant-la-lettre,
bazată pe o inepuizabilă
capacitate de a empatiza cu
textul scris sau cu autorul.
Deși aparținea unei pături
sociale a cărei existență și
supraviețuire depinde de
idiosincrazii, de stricte
delimitări ale zonei de ac –
țiune, de inflexibilitate și
de respingere a alterității,
Stephen excela tocmai în
acceptarea situațiilor și
valorilor radical diferite de
cele care l-au format. E de
remarcat, totuși, că instinc –
tul apartenenței nu l-a pără –
sit niciodată cu totul, lucru
manifestat îndeosebi în
ironia necruțătoare cu care
trata prejudecățile și per –
sonalitățile aparent intan –
gibile.
În ciuda multitudinii
perspectivelor poli tice și
culturale pe care le-a îmbră –
țișat, întreaga generație stă
sub semnul a ceea ce Edmund
Burke a numit imaginație
morală („moral imagination“).
E acea facultate care îi permite
omului să aleagă, dintr-o
sumedenie de împrejurări,
pe aceea care corespunde
unui comandament etic ri –
guros definit. Lionel Trilling,
cel care a readus în discuție
conceptul, vedea în el esența
literaturii și grăuntele de
aur care trebuie căutat în
orice carte. În funcție de
dome niul de activitate, victo –
rienii s-au trezit, mai devreme
sau mai târziu, în fața unei
dileme pe care n-o puteau rezolva
decât recurgând la factorul etic.
Și asta fie că era vorba de opoziția
politică/moralitate, de ambigui tățile
iscate de demersuri în care coexistau
subtilitățile de limbaj și complicațiile de
argumentare, de obsesiile domeniului
cercetat etc. Toate acestea au condus la viziunea,
aproape unanim împărtășită, conform căreia
romanul trebuia să fie o experiență socială și morală,
dublată de una literară și estetică.
Analizați din perspectiva prezentului, mulți intelectuali care
au marcat epoca par a avea o „dublă naștere“ (sintagma e a lui Gertrude
Him melharb). Ambivalența transcria confruntarea dintre datele morale și
sociale moștenite și aspirația de a evada din linia cronologică în care erau
înscriși. Zbaterile lor indică, dincolo de orice dubiu, că istoria îi plasase pe
o traiectorie ce avea să transforme liberalismul secolului al XVIII-lea în
conservatorismul secolului al XX-lea. Când generația Virginiei Woolf a
încercat să se debara seze de această moștenire, n-a făcut decât să parcurgă
drumul invers – adică dinspre conser vatorismul social deja osificat înspre
un liberalism al imaginarului.
Într-o anumită măsură, Leslie Stephen s-a aflat la adăpost de aceste
învolburări ideologice și estetice. El îmbrățișase calea sigură a utilitarianis –
mului, irigată de un agnosticism care nu-și refuza luxul de a fi, în părțile
sale esențiale, filistin. E, totuși, straniu cum un individ care părea să inhaleze
cultura prin toți porii a rămas opac la alte forme de exprimare artistică în
afara literaturii. Dependența de muncă îl făcea de-a dreptul antipatic, atunci
când, de pildă, se arăta nemulțumit că pierde timp mâncând sau flecărind
după mese. Una din reacțiile lui spune totul despre modul în care percepea
existența: „A recomanda contemplarea în detrimentul acțiunii e ca și cum
ai prefera somnul plimbărilor“ (Annan, 1984: 91).
Astfel de atitudini se află la baza unei modalități de a concepe literatura
care se va manifesta mult după moartea lui. Leslie Stephen vedea o formă
de sportivitate și în actul scrisului, dar nu acorda vreun credit gândirii.
Această particularitate l-a condus la o situație în care, după propriile
mărturisiri, „putea scrie când nu putea citi – și a fortiori când nu putea
gândi“ (Himmelfarb, 1995: 216). La baza succesului său se aflau, așadar, o
serie de eșecuri – conștientizate sau neconștientizate – care stăteau într-un
echilibru dinamic.
Imaginând un astfel de intelectual, Virginia Woolf avea dreptate să
fie uimită de progresia în spațiu a minții lui, înainte de a fi sedusă de
adâncimile ei. Și asta pentru că, după ce învinsese, periodic, verticalitatea
Alpilor, îi rămânea misiunea de a domina orizontala rândului de carte. Ca
personaj de roman, sub masca domnului Ramsay, el putea fi batjocorit fără
opreliște. Ca individ, făcuse eforturi disproporționate de a nu se lăsa învins,
și de a rămâne pe linia de plutire care leagă ambiția de limanul niciodată
sigur al succesului: „Ca intelectual se înfometase, crezând că asta îl va face
un om mai bun. Și-a diminuat sensibilitatea, și-a împuținat credința, și-a
potolit imaginația. Când, în cele din urmă, precaritatea intelectuală l-a
obligat să se refugieze în treburi domestice, spiritul lui a fost slab, țeapăn
și nedomolit. Dar în adâncimile sufletului exista o turbulență care erupea
cu o dureroasă regularitate
și violență“ (Himmelfarb,
1995: 218).
Așa s-a retras din
societate, plin de fobii și re –
gretând că nu s-a comportat
bine cu cei din jur (mai ales
cu soțiile) un ilustru repre –
zentant al spiritului „mon –
tag nard“. Prin el, murea și
o parte dintr-o lume care a
continuat să fie idealizată
până în ziua de azi – și nu
fără motive. Și asta după ce
fusese contestată și batjo –
corită ca puține alte perioade
din istorie. Cu toate acestea,
povestea ei, a epocii victo –
riene, nu poate fi omisă
atunci în discuțiile despre
valoare și de infinitele ei
metamorfoze. Când, în 1983,
în timpul campaniei elec –
to rale, Margaret Thatcher
i-a vorbit unui ziarist despre
încrederea în „valorile victo –
riene“ („acelea sunt valorile
care au făcut ca țara noastră
să fie mare“) s-a declanșat
un taifun de proteste și
repro șuri adresate unui
politician care, pentru
progresiști, nu putea fi decât
obscurantist și retrograd.
u n ad ver –
sar al lui
Marga ret
Thatcher,
Neil Kin –
nock, șe –
ful Partidului Laburist, a
contraatacat imediat, defi nind
ca valori victoriene dominante
„cruzimea, mize ria, munca
abrutizantă, ab jecția și igno ranța“.
Voit sau nu, Kinnock comitea un
fals: niciuna din descrierile de mai sus
nu ține de aspirațiile victoriene, de
credințele elitei culturale și politice. Evident,
acestea puteau fi realități sociale regre tabile,
dar nu făceau parte, cu siguranță, din setul de
convingeri și năzuințe ale oamenilor luminați ai
epocii. Însuși faptul că Dickens, Trollope, Ruskin, Carlyle,
Arnold și mulți alți s-au referit în mod critic la aspectele negative
ale timpului lor e dovada că o făceau în numele unei viziuni melioriste, în
care credeau mai presus de orice. Ei n-au fost apologeți ai sărăciei și suferinței,
ci doctori de suflete care căutau, alături de personajele lor năpăstuite, soluții
de ieșire din starea de dezastru.
O astfel de discuție nu poate ocoli distincția dintre valoare și virtute.
Termenii nu se suprapun, deoarece acționează în sfere diferite ale cunoașterii.
Valoarea ține de aspirație, fiind o proiecție a dorințelor individului sau
grupului de indivizi, pe când virtuțile sunt însușiri lesne identificabile în
comportamentul oamenilor. În cazul lui Leslie Stephen, paradoxul face ca
tocmai ignorarea virtuților proprii – și chiar ispita de le anihila – să producă
valoare. Mărturisindu-și eșecul de a ajunge la etică prin darwinism, scria
într-o târzie profesiune de credință: „Acum nu cred în nimic, dar asta nu
înseamnă deloc că nu cred în moralitate“ (Stephen, 1906: 144-145). Există în
aceste cuvinte suficient exploziv pentru ca fiica sa Virginia să fie tentată săi
atașeze un fitil și să-l aprindă. Din această explozie va rezulta una din marile
confruntări în ideologia și arta modernă. E cu atât mai bizară percepția
imaginii de ansamblu a tatălui de către Virginia Woolf. Ea trebuie pusă, așa
cum am sugerat, pe seama unui proces de emancipare față de înaintași, dar
nu poate fi redusă doar la atât. Împrejurarea corespunde și unor impulsuri
ce țin de modul cu totul special în care s-a constituit personalitatea Virginiei.
Era dreptul – și poate chiar datoria – ei să pună asupra tatălui o lentilă
necruțătoare. Și n-a ezitat s-o facă.