Scena care deschide filmul Gretei Gerwig despre probabil cea mai cunoscută păpușă din lume, Barbie, trimite la un film cult al lui Stanley Kubrick, Odiseea spațială 2001 (1968) cu o vădită intenție parodică. În filmul lui Kubrick, primele scene înfățișau momente din viața socială a unor maimuțe antropoide într-un peisaj deșertic de piatră, cu despăducheri socializante, cu conflicte pentru supremație și teritoriu etc. până când în peisaj își făcea apariția un paralelipiped de proveniență extraterestră care stârnea rumoarea semibipedelor. Ulterior, acestei scene, regizorul filma o complexă navă spațială pe muzica de vals a lui Johann Strauss, evident cu o specie (aceeași?) ridicată la un înalt grad de elevație. Greta Gerwig înfățișează tot un pustiu de piatră unde fetițe corect îmbrăcate, în absența oricărui adult, au grijă fiecare de bebeluși-păpușă: îi îmbracă, îi hrănesc, tot tacâmul maternal. Pe această planetă a fetițelor încă neevoluate își face apariția o păpușă Barbie de o mărime colosală care provoacă uimirea, admirația necondiționată și o furioasă lichidare a babysittingului prin distrugerea violentă a tuturor păpușilor întruchipând bebeluși, o mică irodiadă de grand-guignol. Jocul submisiv de-a maternitatea s-a încheiat brusc prin întemeierea noului cult și apariția ex nihilo a Barbielandului unde aproape toate fetele staționează în jurul acelei vârste indecise pe care o prețuia atât de mult Humbert Humbert al lui Nabokov.
Prima parte a filmului îl prezintă în puținele sale detalii ca pe un paradis-kitsch unde adolescente și tinere de toate categoriile trăiesc existența repetitivă a uneia și aceleiași zile, dat fiind că în Barbieland nu există timp, ci doar eternitatea. Barbie-prototipul interpretată de o Margot Robbie instant-surâzătoare își face dușul fără apă, își mănâncă laptele/sucul inexistent, coboară plutind direct în mașina decapotabilă care o duce în locuri unde petrecerea e în toi. Barbieland întreține un paradox, este o lume construită în principiu pentru copii unde nu există copii și nici bunici, sau adulți, fiind prin definiție un loc al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. În nenumărate tonuri de roz cremos-lucios-siropos, locuitorii acestei lumi, o Insulă a plăcerilor, au o singură ocupație, Distracția, pentru că inclusiv dusul gunoiului dimineața, într-o perfectă sincronizare, este funny. Barbieland este țara zâmbetului pe buze, a râsului fără motiv și a unui colectivism triumfător. Nimeni nu este singur, nicio clipă, niciodată: fericirea sunt ceilalți. În această lume utopică există și băieți, dar ca auxiliari, decorativi, ei poartă cu toții numele de Ken chiar dacă pentru spectator se distinge cel întruchipat de Ryan Gosling, cu o freză de mec într-un alb oxigenat, cu pectoralii inutili la vedere, distribuit în rolul de bell-boy sau pentru un surf butaforic. Barbieland este o lume emasculată, băieții se remarcă printr-un infantilism specific, printr-un fel prostesc de a fi. Ken este creat asemeni unei oglinzi flatante în care Barbie dolls se reflectă la infinit. Societatea Barbie este una matriarhală și înainte de toate corect politică, președintele ei fiind o fetișcană de culoare, dar în principiu nu există transgresiuni ale legii, pentru că în Barbieland nimeni nu gândește în afara variantelor din meniul sărac al reflexelor condiționate plaisirist. Dar, mai presus de toate, Barbieland este o încununare a feminismului militant, într-o variantă simplificată, pe înțelesul fetițelor care vor deveni cândva femei puternice. Caricatura prezentată de regizoare e intenționată, până la un punct. În orice caz, Barbieland se află în contact cu lumea adevărată și un gând negativ al unei fetițe trece accidental în mintea prototipului pe care-l voi numi cu numele actriței, Margot Robbie. Cuvântul este moarte, și el declanșează stupoare când e pronunțat, și ulterior o defectează pe Barbie-Margot, încărcând-o cu un conținut afectiv. Dusă la controlul pe care-l face o păpușă Barbie ciumpăvită de o fetiță, o Weird Barbie, acesteia i se recomandă o călătorie inițiatică în lumea reală la care se asociază, împotriva voinței divei, Kenul-Ryan, atras conform programului de idolul său feminin. Odată ajunși în lumea reală, barbie-costumați, ea ca o păpușică-sexi, el ca un gay get-beget, cei doi sunt întâmpinați cu ostilitate. Sexismul, machismul, homofobia, rasismul, barbiefobia sunt la ele acasă în lumea reală. Greta Gerwig nu ezită să ofere o altă imagine caricaturală a unui corporatism machist, a unui capitalism sălbatic. CEO-ul Mattel (Will Ferrell) și echipa sa de yes-meni emasculați ai companiei Matell, care produce celebrele păpăuși, sunt reprezentativi pentru inechitatea profundă a societății americane. În film este introdusă o mica și falsă psihodramă, cu o mama Barbielor rămasă pe un post modest și fiica revoltată, care-i detestă creația. Interacțiunea brutală dintre Barbie-Margot și această fată produce un soi de trezire, de dobândire a unei conștiințe pentru păpușa călătoare. În fond, așa cum o demonstrează apoi regizoarea Barbie este detestată nu pentru că este o Barbie, ci pentru că emanciparea sa a rămas blocată la un stadiu infantil, unde este doar o jucărie, putând alimenta oricând cele mai onctuoase fantezii masculine, fără a trece în faza militantă, MeToo, a conștiinței de gen. În schimb, Ken este sedus de această lume ca paradis al bărbaților. Caricatura se aplică aici nu unei epure utopice, ci lumii reale ca lume a bărbaților dominatori care exploatează femeile. Întors în paradisul Barbie, Ken îl va transforma în Kenland, un patriarhat la fel de butaforic ca matriarhatul detronat, peste care se înscăunează revanșard, costumat ca un cocalar american amestecat cu cowboyul pistolar și Marlborro Man, profesând un machism flegmatic și iritat, uploadând peste lifestyleul pink-barbistelor cool-ul de gangster cu blană și îndoielnice gusturi masculine, – regizoarea le ilustrează printre altele cu primul film al seriei Godfather al lui Coppola în care joacă un formidabil machomen al timpului său, Marlon Brando. Între timp, către Barbieland se îndreaptă și board-ul companiei Matell și mama Gloria (America Ferrera), Sasha fiica (Ariana Greenblatt) )și Barbica care decid într-un fel de sisterhood cancelKen să repună în drepturile feministe, de data aceasta cu mai multă conștiință de gen, Barbielandul. Momentul apogetic nu este cel al unei reconcilieri cu băieții în termenii fetelor Barbie, nici al îmblânzirii poftelor corporatiste, nici a revelării în Ken a unui sunet interior purtând ecoul unei identități, ci a apariției Dumnezeei lui Barbie, a creatoarei sale, o bătrânică cu aerul înțelept al Agathei Christie, care o invită la o plimbare în două. Filmul a început cu o parabolă într-o cheie parodică și se încheie cu una în cheie sentimental-sapiențială pigmentată ideologic. Barbie trece printr-o criză de identitate, nu se mai simte o Barbie, ci își dorește să fie om, asemeni păpușii lui Geppetto, Pinocchio. Creatoarea îi ascultă păsul, îi destăinuie modelul după care a făcut-o, propria fiică, îi revelează lumea secretă a maternității și a vârstelor de la fetiță, la adolescentă la femeie din care tatăl lipsește programatic (și care ar fi rostul lui?) ca într-un cuplu divorțat de diferența de gen. În cele din urmă, îi dă suflare dintr-un cuvânt, „simte!“, și o lacrimă se prelinge pe obrazul fostei păpuși în care bate acum o inimă de adolescentă inocentă. Morala este happiendistică așa cum viitorul Barbarei maturizate este, de asemenea, roz, într-un Los Angeles nu mai puțin plastifiat decât Barbielandul, cum o spune naratoarea Helen Mirren.
Din păcate, în ciuda unor ironii salvatoare pe alocuri, a inteligenței regizoarei și a felului în care face dintr-un univers schematic, un univers animat, dicteul ideologic distorsionează Barbielandul mai mult decât o revoluție Ken, decât o invazie corporatistă, decât moartea însăși. Rozul butaforiei nu diluează gustul de plastic al ideologiei. Și un ultim lucru, filmul nu este în mod cert unul pentru copii, nici pentru adolescente.