Iată un scriitor admirabil pe nedrept uitat: Jacques Laurent (1919-2000). A fost, mai ales în anii 1950-1960, un adevărat ferment al vieții literare, a fondat și a condus reviste, a cunoscut – scriind sub pseudonim! – un uriaș succes de public. A debutat cu un roman foarte interesant, de o originalitate frapantă: Les Corps traquilles (1948). Cu pseudonimul Cecil Saint-Laurent a semnat seria romanelor care începe cu Caroline chérie (1947): tiraje impresionante, adaptări cinematografice cu Martine Carol în rolul principal. Câștigă bani mulți, dar bună parte din ei îi investește în finanțarea unor reviste: lunarul „La Parisienne“ mai întâi (1953), apoi săptămânalul „Arts“ (1954). E o perioadă de mare înflorire a revis telor culturale (a presei, în general), iar cele două publicații conduse de Laurent se disting prin non-conformism și prin calitatea literară a textelor. Să nu uităm că sunt anii în care stânga intelectuală, de orientare comunistă, predomină, cuvântul de ordine e „angajare“ pe când Laurent, alături de comilitonii săi (Roger Nimier, Antoine Blondin, Michel Déon etc.), refuză înregimentarea politică și tezismul în artă. Așa se face că Jean-Paul Sartre, admirator al comunismului și teoretician al angajării intelectualului, devine ținta atacurilor lui Jacques Laurent, care publică mai multe pamflete asasine, cum ar fi Paul et Jean-Paul (1951), unde stabilește o echivalență între filosoful existențialist și romancierul conservator și prăfuit Paul Bourget, ale cărui romane propuneau și ele o „morală“. În „Arts“ publică Montherlant, Aymé, Morand, Jouhandeau etc. iar în paginile consacrate cinematografului tânărul François Truffaut, grație căruia mai semnează în revistă și Godard, Chabrol etc. Revista duce o polemică susținută cu săptămânalul „L’Express“, unde oficia atunci Fran çois Mauriac. Interesul lui Laurent se îndreaptă și către evenimentele politice majore ale acelor ani, războiul din Algeria și conflictul din Vietnam. După două decenii de la debut scriitorul vine cu un nou roman, Les Bêtises (1971), un roman complex, ambi țios, construit pe mai multe planuri, care obține Pre miul Goncourt. Ar mai trebui măcar amintit că Laurent este și autorul unei foarte prețioase autobiografii, Histoire égoïste (1976), reconstituind o amplă perioadă din istoria secolului XX, a mai multor eseuri (despre Stendhal, de exemplu, unul din maeștrii săi), precum și a unor savuroase pas tișe, atestând o mare facilitate de a trece de la un registru literar la altul. Este primit, în 1986, în Academia Franceză, tocmai el, ce se arătase întot deauna mefient față de premii și de alte recunoașteri oficiale. S-a sinucis pe 29 decembrie 2000, la scurtă vreme după moartea soției și tot mai marcat, pare-se, de oroarea de bătrânețe.
Mi-a venit ideea acestor însemnări după ce am recitit, din pură plăcere, articolele reunite în volumul doi din Spiritul literaturii (L’Esprit des Lettres), Éditions de Fallois, 2013. Sunt adunate acolo editorialele din Arts, scrise între 1954 și 1958, și nu exagerez spunând că multe din ele sunt adevărate bijuterii. Polemistul se dezlănțuie după ce Simone de Beauvoir ia Premiul Goncourt pentru Mandarinii: Laurent semnalează didacticismul rudimentar al romanului și notează, cu o cruzime jubilatorie, clișeele și chiar greșelile de limbă ale scriitoarei. Propune și un calambur pentru a desemna această scriitură ce denotă o flagrantă lipsă de talent: „beauvoirism“. Avertizează, în repetate rânduri, asu pra consecințelor nefaste ale tezismului în literatură. E o poziție pe care s-a situat constant, în acei ani, și Eugen Ionesco. Nu ezită să declare că s-a plictisit copios citind bavardajul din corespondența a doi monștri sacri, Gide și Valéry. Face elogiul pastișei și dă o memorabilă definiție: „Pastișa este critică în mișcare.(…) Pastișorul îi lasă pe critici în tribună și coboară în arenă. Și-a procurat aceeași mantie și aceeași sabie ca ale matadorului al cărui stil vrea să-l examineze și să-l pună în evidență“. Fără menajamente e taxată pretenția marxismului de a pretinde că știe care este sensul istoriei. Laurent se dovedește un avizat cunoscător al picturii și intervine, cu luciditate și bun-simț, în dezbaterile ce opun pictura figurativă și pictura abstractă. Diagnostichează exact excesele societății moderne, tirania publicității și goana după notorietate. E de un haz irezistibil atunci când detectează clișeele poetice în vogă și arată atât recurența, cât și pre vizibilitatea lor. Gloseză subtil pe marginea dandys mului, în care vede o artă a sugestiei și a litotei. Îl portretizează, cu afecțiune, pe editorul Bernard Grasset. Se dovedește un expert în ce privește ro manele cu Arsène Lupin. Vânează în cărți și în re viste greșeli de exprimare și face sa vante digresiuni lingvistice. Îi aplică în mai multe rânduri o corecție severă lui Georges Sadoul, cri ticul cinematografic oficial al Partidului Comunist Francez. Comentează acid înșelătoria, care a stârnit multă vâlvă atunci, cu copilul minune, pretinsă poetă Minou Drouet. Chiar dacă, de regulă, „Arts“ se ține departe de convulsiunile politice, condamnă cu tărie înăbușirea în sânge de către sovietici a revoluției maghiare din 1956 și comentează, cu ironie vitrio lantă, luările de poziție ambigue sau chiar pro-Kremlin ale unor Sartre, Mauriac, Armand Lanoux, Maurice Clavel, Claude Roy. E foarte dur cu Albert Camus după ce acesta primește Pre miul Nobel: ostil literaturii cu „mesaj“, Lau rent constată că în acel moment, în 1957, Camus era un scriitor terminat. Și, din păcate, avea dreptate.
Publicistica lui Jacques Laurent e vie, inteligentă, stimulatoare. Scrisă minunat, nici nu mai e nevoie să o spun. Jacques Laurent e un nume care merită cu prisosință să fie redescoperit.