Ambii scriitori își datorează celebritatea unei singure scrieri: Simion Bărnuțiu – Discursul rostit în 2/14 mai 1848 în Catedrala Blajului, iar Andrei Mureșanu – poezia Un răsunet, cunoscută prin supratitlul derivat din începutul abrupt de vers: Deșteaptă-te, române!
Sunt opere emblematice inspirate de Revoluția transilvană de la 1848: Discursul lui Simion Bărnuțiu – ca program politic al Revoluției, iar Răsunetul mureșan – imnul Revoluției. Andrei Mureșanu face parte alături de Ioan Popasu, Iacob Mureșanu și Ioan Bran din delegația de brașoveni condusă de Barițiu care sosește la Blaj în preziua măreței zile de 3/15 Mai 1848, care l-a impresionat în mod deosebit, fiind convins că :„Aceasta e ziua în care românul,/ Pătruns de chemarea spiritului său,/ Își scutură jugul impus de păgânul/ Ce n-avu nici lege , nici chiar Dumnezeu.“ A ascultat Discursul lui Bărnuțiu – și se afirmă chiar de către unii istorici literari (Vasile Netea) că Andrei Mureșanu, care avea o voce puternică și clară, ar fi citit Jurământul depus pe Câmpia Libertății. Pătruns de ideile cardinale ale Discursului bărnuțian, revenit la Brașov, după Adunarea de la Blaj, scrie – evident, și sub influența poeziei lui Alecsandri – Deșteptarea României – lucru evident chiar din titlu: Un răsunet, adică un „ecou“ al poeziei celui care a dominat poezia românească pașoptistă.
În fond, poezia lui Andrei Mureșanu este un „discurs versificat“, o parafrază poetică a discursului rostit de Simion Bărnuțiu. Dacă Bărnuțiu începe discursul printr-o lungă interogație retorică precedată de enumerații exemplificatoare, într-un șir de condiționale ce arată că neamul românesc se află în fața unui moment istoric hotărâtor („Ce judecați, fraților? Au dacă presimțesc rândunelele apropierea verii și a iernii și animalele furtuna cea grea, și dacă unii oameni își spun mai înainte chiar și ora morții, o națiune întreagă să nu simtă pericolul ce i se amenință, un popor întreg să stea nemișcat ca piatra când îi bate ora fericirii și să tacă ca un surd și mut când i se trage clopotul de moarte?“), la Andrei Mureșanu, printr-un energic imperativ: „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!“
Apelul energic la trezirea conștiinței naționale este dublat în ambele opere de invocația virtuților străbune, și de conștiința originii nobile, romane: „Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume,/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,/ Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,/ Triumfător în lume, un nume de Traian.“ O invocație asemănătoare găsim la Bărnuțiu, când vorbește despre „menirea națiunii celei dintâi … pe care ne-au așezat Traian, ca să custodim nemoartă gloria neamului roman“. Bărnuțiu face să răsune în cuvintele lui glasul strămoșilor, care din adâncul mormintelor cer strănepoților să fie la înălțimea vremilor străbune: „Fiilor! Noi încă am fost nu o dată în împrejurări grele, cum sunteți voi astăzi… ne-am luptat ca români pentru pământul și numele nostru ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce, ca cerul sub care s-a născut.“ Pericolul răpirii limbii este o temă a scriitorilor pașoptiști transilvani, cu prelungiri în lirica lui Coșbuc, Goga și Aron Cotruș. Tonul patetic al lui Mureșanu („Acum se-ncearcă cruzii în oarba lor trufie/ Să ne oprească limba, dar morți numai o dăm!“) este împrumutat din Discursul lui Bărnuțiu. Și repetițiile și ideea că e preferabilă moartea decât răpirea limbii sunt comune:„…în deșert se va mira posteritatea cum de n-am cunoscut noi că fiecare națiune atâta valoare și onoare are înaintea statului câtă onoare și valoare are limba ei…, nu era lucru mai strălucit și mai măreț înaintea oamenilor și a dumnezeilor ca să ne oștim pentru nemurire și mai bine să descindem toți în morminte la părinții noștri, încoronați cu glorie decât să lăsăm o infamie sempiternă ereditate nefericiților noștri strănepoți?“ Același ton patetic este prezent și în elogiul libertății:„Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt,“ – spune Mureșanu în finalul poeziei sale și repetă ideea că unei vieți de sclavie îi este preferabilă moartea. La Simion Bărnuțiu se subliniază frecvent că „libertatea nu poate fi decât națională“, că fără libertate nu e onoare pe pământ și viața unei națiuni fără onoare e mai amară decât moartea:„Pentru libertate își pune averea și viața, libertatea e coarda inimii cea mai personală, proprietatea ei cea mai națională, inima ei. Sufletul ei, ornamentul ei.“
Ambele au un caracter de proclamație și manifest, evident prin frecvența procedeelor retorice, prin mulțimea imperativelor sau a conjunctivelor hortative, dar și prin prezența unor imperative sociale rostite solemn, sub formă de jurământ: la Andrei Mureșanu:„Dar noi pătrunși la suflet de sânta libertate/ Jurăm că vom da mâna să fim pururi frați.“ La Simion Bărnuțiu:„Adunarea să depună jurământ în numele a toată națiunea că niciodată nu se va lepăda de naționalitate-și, ci o va apăra în etern cu puteri unite contra tuturor dușmanilor și pericolelor și cu puteri unite va lupta pentru viața, unirea, cultura și fericirea ei în toți timpii viitori.“ Invocației retorice și interogațiilor retorice, frecvente și la Simion Bărnuțiu, li se alătură epitete și comparații apreciative specifice acestei specii a genului oratoric. Reluarea unor cuvinte la început de vers, prin procedeul anaforei („Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte… Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume“) sau la sfârșit de vers, prin epiforă, întărește impresia de discurs a poeziei lui Andrei Mureșanu. În ambele opere, comparația este utilizată într-un registru variat: amplă (sau homerică), exclamativă, enumerativă și exemplificatoare. La Simion Bărnuțiu acest procedeu, pare și un ecou din epistola Sf. Apostol Pavel, în care vorbește de unitatea armonioasă a membrelor corpului uman, ce se într-ajutorează: „Natura pentru aceea i-a dat limbă fiecărei națiuni, ca să se folosească cu aceeași în toate negoațele vieții, precum i-a dat picioare omului ca să umble pe picioarele sale, urechi să audă cu urechile sale, ochi, ca să vadă cu ochii săi; vai de omul pe care îl poartă altul, vai și de națiunea care nu umblă pe picioarele sale sau nu vede decât cu ochii altei națiuni, niciodată nu va pătrunde raza de cultură la creierii acestei națiuni, ci va rămâne pururi întunecată ca orbul și serva națiunilor răpitoare.“
Răsunetul lui Mureșanu și Discursul lui Simion Bărnuțiu sunt manifeste ale unității naționale. Celebrul vers al lui Mureșanu:„Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri“ ne apare ca un ecou din discursul bărnuțian:„Uniți-vă cu poporul toți, preoți, nobili, cetățeni, ostași, învățați să vă consultați cu un cuget (subl. ns.) asupra mijloacelor reînvierii naționale.“
Da, scriitori ai „unei singure opere“ cum au intrat în conștiința națională, dar opere durabile.