Incluzând lucrări de o frumusețe și putere de sugestie aparte, cu o prezentare și un aparat critic de excepție, Arbore și șarpe: Arta budistă timpurie în India, 200 î.e.n. – 400 e.n., inaugurată în această vară la Muzeul Metropolitan, candidează cu certitudine la titlul fictiv de cea mai remarcabilă expoziție a anului 2023. Manifestarea deschide vizitatorilor accesul spre o lume fascinantă, cea a începuturilor budismului în India și, în particular, în sudul sub-continentului, relativ departe de Magadhan, aria din nord în care a trăit, a propovăduit și a murit prințul Siddhartha Gautama, cel ale cărui învățături stau la baza religiei budiste. Penetrarea budismului în Dakshinapatha, denumirea istorică a zonei de sud a Indiei, a avut loc cu ajutorul unor vehicule multiple, de la schimburi comerciale la eforturile misionarilor și de la așezăminte monastice la patronajul princiar. Retrospectiva de la Metropolitan le trece în revistă, subliniind multele amănunte care nu sunt încă pe deplin elucidate. Scopul principal al expoziției, la a cărei organizare John Guy, curatorul Metropolitan-ului specializat în arta din sudul și sud-estul Asiei, a muncit mai bine de un deceniu, este explicitarea simbiozei care a avut loc aici, în sud, între budism și convingerile animiste care au precedat ascensiunea sa.
Mult înainte de existența lui Buddha ca personaj istoric, peisajul religios indian fusese deja populat cu spirite ale naturii și semizei asociați cu râuri, copaci sau stânci. Aceste forțe locale jucau de multe ori un rol la fel de important pentru populație precum zeii din panteonul vedic. În viața sa lumească, de prinț al clanului Shakya, Siddhartha Gautama a fost cu siguranță expus nu numai la tradițiile vedice, ci a avut contact și cu credințele animiste locale care descriau șerpi cu puteri protectoare, copaci cu suflet, păsări prevestitoare sau animale fantastice precum alcătuirea în parte elefant, în parte crocodil și în parte pește a cărei reprezentare în piatră o întâlnești în a doua secțiune a expoziției. Învățăturile sale au pus accentul pe procesul înțelegerii naturii realității, a condiției umane și a căii către trezirea spirituală (nirvana) și nu pe interacțiuni cu o lume a spiritelor nestatornice. Pe de altă parte, noul sistem de convingeri pe care l-a propus a absorbit, ca de atâtea ori în istoria civilizației indiene, multe elemente spirituale preexistente. În jurul anului 400 î.e.n., curând după moartea învățătorului, sanctuare animiste au fost reconvertite pentru uzul cultului budist. Altarele șerpilor (naga) au fost adesea alese ca locații pentru noi mănăstiri, iar altarele copacilor – centre ale împlinirii dorințelor – au fost la rândul lor incluse în planurile arhitecturale monastice.
Punctul central al acestor așeză minte religioase erau așa numitele stupa, structuri monumentale a căror cupolă reprezintă iluminarea lui Buddha și atin gerea adevărului suprem. Rolul inițial al acestora era acela de a adăposti relicve ale lui Buddha dar și de a-l onora prin reprezentări simbolice și narațiuni vizuale, ilustrând fie fragmente din viața lui Siddhartha Gautama, înainte ca acesta să atingă iluminarea, fie istorisiri (jataka) din viața altor Buddha (presupuși a fi 550) care l-au precedat. Pe măsură ce structurile arhitecturale devin tot mai complexe, suprafețele acoperite de basoreliefuri sunt tot mai numeroase, amplasate fiind pe balustradele care ofereau pelerinilor o cale pentru înconjurul ritual al stupei sau pe porțile situate în cele patru puncte cardinale care limitau accesul în zona sacră… Un medalion circular din gresie, (150-100 î.e.n.), descoperit lângă marea stupă de la Barhut din Madhya Pradesh, reamintește privitorului Mugapakkha jataka, o povestire care subliniază ideea că aspectul fizic al cuiva nu-i determină valoarea sau potențialul spiritual… Un stâlp de susținere din secolul al III-lea î.e.n., descoperit în statul Maharashtra, ilustrează una dintre legendele legate de viața lui Buddha: un șarpe uriaș numit Mucalinda iese dintr-un lac și se încolăcește în jurul celui care medita sub un arbore bodhi pentru a-l proteja în condițiile unei furtuni teribile. Decorația este un inventar de imagini budiste timpurii – lotusul, șarpele, copacul, tronul gol – mărginite de o pereche care li se închină. Tronul neocupat este o referință la împrejurările în care a avut loc „trezirea“ prințului Siddhartha sau la poziția sa meditând sub arborele bodhi în timp ce lotusul este un simbol al purității și al iluminării, reprezentând călătoria lui Buddha din apele tulburi ale samsarei (existența lumească) până la starea de grație a Nirvanei… La începuturile artei narative budiste, până spre mijlocul secolului al III-lea e.n., prezența lui Buddha a fost descrisă prin intermediul unor simboluri, a căror semnificație era pe înțelesul devotaților, călugării oferind contextul narativ… Cerbul îngenuncheat identifică pădurea în care Buddha a ținut prima sa predică… Urmele de tălpi (buddhapada) sunt la rândul lor o amintire a călătoriei spirituale a lui Buddha și a căii sale spre iluminare… O roată cu opt spițe (dharmachakra) reprezintă învățăturile lui Buddha și calea spre iluminare, precum și ciclul continuu al nașterii, suferinței și renașterii și mijloacele de eliberare din acest periplu nesfârșit… Spațiul gol de sub o umbrelă de soare este o mențiune a „regelui care cucerește lumea“ sau „cel care învârte roata“ (cakravartin). Rapid adaptat de la hinduism, conceptul se referă la un rege care nu guvernează prin puterea armelor, ci prin puterea morală oferită de respectarea legilor Dharmei… Toate acestea simboluri apar cu abundență pe basoreliefurile care, alături de obiecte din metal, ceramică sau fildeș, de picturi și bijuterii, constituie cele 125 de exponate de la Metropolitan. Asociate cu importante centre religioase – Bharhut, Sanchi, Amavarati –, multe expuse pentru prima oară, plăcile decorate au fost dăltuite de meșteri anonimi cu o putere evocativă, forță și delicatețe ieșite din comun.
La fel de des reprezentate sunt cele mai vechi zeități ale naturii din India – yakshas și yakshis (în varianta lor feminină). Inițial percepute ca spirite malefice care trebuiau onorate și potolite cu ofrande de sânge, carne și vin, ele au fost convertite, prin puterea învățăturii budiste, la naturi mai benevolente, devenind, în timp, precum șerpii naga, gardieni protectori ai credinței. Yakshas păzeau stupele, în timp ce yakshis asigurau fertilitatea și protejau copiii, reprezentările lor fiind de multe ori apropiate de cele ale zeiței hinduiste Lakshmi…. O figură din fildeș din secolul I e.n., reprezentând o yakshi, are o semnificație specială pentru manifestarea de la Metropolitan pentru că a fost descoperită în 1938 în ruinele unei vile din orașul roman Pompeii. Alături de o altă piesă contemporană, o figurină din bronz reprezentându-l pe Poseidon, copie romană după un model elin, descoperită în vestul Indiei, aceasta stă mărturie pentru extensivele schimburi, nu numai comerciale, dintre sub-continentul indian și lumea mediteraneană.
Că evoluția artei budiste a avut loc într-un creuzet în care s-au amestecat influențe diverse, apare evident atunci când urmărești modul în care reprezentări figurative ale lui Buddha încep să înlocuiască simbolurile care-i marcaseră prezența în scene narative vreme de sute de ani. Primele imagini ale unui Buddha cu aspect uman apar în secolul I e.n. în Gandhara, lângă frontiera nord-vestică a Indiei, sub influența contactului cu lumea elenistică. Din piatră sau stuc, amplasate în nișe din jurul stupelor, siluetele unor Buddha tineri, cu părul aranjat în bucle ondulate, seamănă cu statuile romane ale lui Apollo; haina monahală care acoperă ambii umeri și este aranjată în falduri clasice grele amintește de o togă romană… În Mathura, spre centrul Indiei, trăsăturile chipului lui Buddha, mai naturaliste, sunt mai apropiate de tipologia indiană, iar veșmintele monastice, lăsând un umăr gol, creează impresia unor mișcări mai degrabă grațioase (Buddha oferind protecție)… În aceeași perioadă, o a treia tipologie, care va influența și arta din Sri Lanka, a evoluat în Andhra Pradesh, în sudul Indiei, unde imaginile de proporții considerabile, cu fețe sobre, lipsite de zâmbet, erau îmbrăcate în veșminte cu falduri grele ce lăsau la vedere umărul stâng… Ceva mai târziu, în secolele IV-VI, în timpul perioadei Gupta, reprezentarea lui Buddha a atins un apogeu clasic în arta indiană. Combinând trăsături tipice stilului Gandhara cu senzualitatea formelor caracteristice stilului Mathura, imaginile devin mai idealizate și mai senine, fiind deseori reprezentate într-o postură de meditație așezată (Padmasana), cu un gest al mâinii (mudra) care semnifică diverse învățături. Sunt modele pentru generații succesive de artiști din India dar și din Nepal, Indonezia, sau Tailanda. Mai mult, statuile, de mai mici dimensiuni, sunt făurite din metal și devin portabile, putând fi folosite pentru cultul personal sau procesiuni.
În condițiile în care evoluția artei budiste capătă rapid o dimensiune globală, a recunoaște elemente ale începuturilor acesteia în forme de exprimare de o mare diversitate, aflate la distanțe uriașe în timp și în spațiu, devine o experiență captivantă. Ca întotdeauna, reîntoarcerea la rădăcini are o semnificație specială pentru înțelegerea oricărui fenomen cultural. De aceea, importanța unei expoziții precum cea organizată acum de Muzeul Metropolitan nu poate fi îndeajuns subliniată.