Crezul Conciliului de la Calcedon a inaugurat în 451 epoca cristologiei ortodoxe. Nu toată lumea a fost de acord cu formularea caracteristică de la Calcedon pentru misterul lui Cristos, exprimat în termeni de dumnezeire deplină, natură omenească deplină și o singură persoană. Dar, timp de cincisprezece secole, formula de la Calcedon a definit limitele problematizărilor cristologice. Firește, exista ortodoxie și înainte de Calcedon în sensul definit de Crezul calcedonian. Teza acestei lucrări constă în afirmarea faptului că credința în Isus Cristos ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, o singură persoană, a fost întotdeauna caracteristica decisivă a comunității de credință pe care acesta a întemeiat-o. Biserica primară a avut nevoie de patru secole pentru a ajunge la o formulare definitivă a doctrinei cristologice. Această formulare a rezistat bine; aniversarea a o mie cinci sute de ani a fost celebrată în 1951. Anii 1980, cei ai redactării cărții de față, sunt mult prea apropiați de 1951 pentru a scrie o opinie definitivă privitor la acea celebrare. Cu toate acestea, începe să pară că acea extraordinară aniversare – care marca triumful epocal al unui complex crez ce rezistase testului a cincisprezece secole – trebuie privită mai degrabă ca o comemorare decât ca o celebrare. Anul 451 a marcat începutul unei ortodoxii bine definite în cadrul creștinătății în ceea ce privește doctrina despre Cristos. Anul 1951 ar putea fi considerat într-o zi ca marcând sfârșitul acesteia. Ortodoxia nu a dispărut. De fapt, se poate spune că există mai mulți credincioși creștini cu adevărat ortodocși în lumea de astăzi decât în orice epocă de când Apostolii au început să propovăduiască. Timp de o mie cinci sute de ani, Crezul calcedonian a fost standardul învățăturii creștine despre persoana Domnului. Nu numai că a oferit etalonul, dar, prin termenii săi definitorii, a stabilit limitele discuțiilor și controverselor cristologice. În epoca Reformei, atunci când unii dintre cei mai radicali gânditori s-au abătut de la principiile calcedoniene, au fost rapid expulzați din comunitatea creștină. Astăzi, la numai trei decenii de la sărbătorirea a unui mileniu și jumătate, standardul pare să fie uitat. Calcedonul nu mai este piatra de temelie, dar, mai mult, învățătura și discuțiile despre Cristos abia dacă se mai înscriu în cadrul stabilit la Calcedon. Pentru cei care încearcă să fie și să rămână pe deplin ortodocși, evanghelici și catolici, pierderea Crezului Calcedonian ca standard poate că nu este un dezastru, dar provoacă o dezorientare enormă. Implică o transformare a cărei amploare nu poate fi ignorată: aceasta depășește tot ceea ce s-a întâmplat până acum în istoria creștinismului de-a lungul constantei interacțiuni dintre erezie și ortodoxie. Marii istorici ai credinței pot susține, din diferite puncte de vedere, că dezvoltarea teologiei catolice timpurii, medievale sau a Reformei a reprezentat o denaturare a mesajului Noului Testament. Conflictul ortodoxiei cu Iluminismul și cu diferitele forme de liberalism pe care le-a generat a fost lung și aprig și nu s-a încheiat. Dar actuala eclipsă a Calcedonului – fie că este permanentă sau doar tranzitorie – este mai amenințătoare decât tot ce s-a întâmplat până acum. Istoricii creștinismului și ai relațiilor sale cu societatea susțin adesea că împăratul Constantin cel Mare a creat Europa creștină sau creștinătatea, dar că acum ne aflăm într-o epocă postconstantiniană. În teologie, trebuie să spunem că acum se pare că am intrat într-o eră postcalcedoniană. Transformarea pe care o prevestește această evoluție este mai însemnată decât tot ceea ce s-a întâmplat până acum în cadrul creștinismului. Ea poate fi comparată doar cu tranziția din cadrul monoteismului biblic, de la monoteismul unitar al lui Israel la trinitarismul Conciliului de la Calcedon. Diferența este simbolizată de trecerea de la rugăciunea Șema Israel, din Deuteronom 6:4 („Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.“), la mărturisirea din Crezul Atanasian: „Să ne închinăm unicului Dumnezeu în Treime, și Treimii în Unime.“ A fost tranziția de la monoteismul personal al lui Israel la teismul tripersonal de la Niceea o dezvoltare legitimă a revelației Vechiului Testament? Creștinii afirmă că da, susținând că Niceea reprezintă o dezvoltare firească, mai potrivită, nu o denaturare, a revelării de sine a Dumnezeului lui Israel. De fapt, trinitarismul de la Niceea și definițiile cristologice de la Calcedon sunt considerate interpretarea validă și necesară a afirmațiilor lui Isus Cristos în contextul mărturiei Vechiului Testament despre Dumnezeul care este Unul. Fără Niceea și Calcedon, nu ar mai fi fost posibil să se susțină că creștinismul este o religie biblică, fiica legitimă a iudaismului Vechiului Testament. Astăzi, claritatea și necesitatea Calcedonului, dacă nu au fost respinse sau infirmate, au fost în mare măsură uitate și ignorate. Creștinismul a avut nevoie de patru secole pentru a-și formula mărturia despre dumnezeirea și natura omenească a lui Cristos în contextul Dumnezeului unic al lui Avraam, Isaac și Iacob, astfel încât să păstreze o abordare coerentă a unității adevărului. A fost nevoie de încă cincisprezece secole pentru a uita din nou de Calcedon și pe măsură ce-și pierde contactul cu Calcedonul, lumea creștină este pe cale să-și piardă și coerența. Ea pierde, de fapt, convingerea că există un adevăr definitiv despre cel care a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața“ (Ioan 14:6). 1. LA PORŢILE IADULUI Poate creștinismul să își continue existența fără o erezie care să-l stimuleze? Amenințarea teologiei postcalcedoniene nu constă în faptul că predică noi erezii – la care ortodoxia poate rezista –, ci în faptul că este în curs nu doar de a aboli conceptul de erezie, ci și de a uita că un astfel de lucru a fost important, sau chiar că a existat vreodată. Dacă își pun speranța în cuvintele Bibliei, creștinii pot continua cu încredere să își afirme încrederea în promisiunea lui Cristos pentru Biserica sa: „Porțile iadului nu o vor birui!“ (Matei 16:18). De multe ori, în cei aproape două mii de ani de când Cristos i-a făcut această promisiune lui Petru, Biserica a părut foarte aproape de a fi copleșită de acele „porți ale iadului“. Gnosticismul și arianismul, în ciuda veșmintelor lor creștine, reprezentau ceva fundamental diferit; dacă oricare dintre ele ar fi triumfat, creștinismul ar fi încetat să mai existe așa cum îl cunoaștem. Alte provocări au fost dure, iar conflictele pe care le-au stârnit au fost aprige, uneori sângeroase. Dar nestorienii și monofiziții, dacă ar fi triumfat cauza oricăruia dintre ei, nu ar fi distrus creștinismul. Nici iconoclaștii, nici lollarzii, nici lutheranii, nici catolicii tridentini, nici măcar menoniții. Liberalismul protestant a fost mai periculos; marele polemist prezbiterian J.G. Machen a avut dreptate când l-a numit „o altă religie“. Dar chiar și liberalismul protestant din secolele al XIX-lea și XX a avut ceva în comun cu ortodoxia: se lupta pentru aceleași lucruri. Convingerile sale erau diferite, radical diferite, dar era preocupat să explice aceeași întrebare, chiar dacă a sfârșit prin a o înlătura: cum a ajuns omul Isus din Nazaret să fie mărturisit ca „Dumnezeu adevărat și om adevărat“? Teologia postcalcedoniană, pentru prima dată, nu mai este preocupată de această problemă. Poate fi dificil să convingi sau să combați un adversar pasionat, dar cel puțin se poate discuta cu el. Când acesta uită motivul pentru care voia să se certe, atunci nu mai este posibilă nici o dispută. Dacă a doua jumătate a secolului al XIX-lea a văzut ortodoxia retrăgându-se din fața liberalismului, atât în interiorul catolicismului, cât și în rândul protestanților, primele decenii ale secolului XX au spulberat elanul liberalismului mai temeinic decât toate argumentele tuturor ortodocșilor. Liberalismul lăsase deoparte desăvârșirea lui Cristos pentru perfectibilitatea omului și caracterul perpetuu al progresului, însă Primul Război Mondial le-a distrus pe amândouă. Atât protestantismul, cât și catolicismul au început să reacționeze împotriva liberalismului de dinainte de Primul Război Mondial. Papa Leon XIII (1878–1903) a decretat, la începutul pontificatului său, subordonarea științei religioase critice față de autoritatea Sfântului Toma din Aquino (bula Aeterni Patris, 1879). Pius X (1903–1914) a condamnat erorile catolicismului modernist în mod decisiv în anul 1907 (în așa-numitul Syllabus errorum, bula Lamentabili). În cercurile protestante, la începutul secolului a luat naștere în America de Nord „fundamentalismul“, dar adevărata forță a tradiționalismului protestant nu s-a exprimat prin disputele fundamentaliștilor, ci prin răspândirea mișcării de reînnoire spirituală și a mișcării misionare internaționale. Imediat după dezastrul european al Primului Război Mondial, în cadrul protestantismului a urmat o puternică reacție teologică. Pentru un moment – de fapt, pentru două sau trei decenii – a părut că ortodoxia va cunoaște un reviriment la scară largă. Epoca noastră este frecvent numită postcreștină și, în consecință, este în mod necesar posttrinitară. Pe măsură ce cunoașterea Persoanelor Sfintei Treimi dispare din conștiința culturală a omului occidental, odată cu ea dispare și cunoașterea valorii indivizilor, a persoanelor omenești, iar omul devine o marfă. Astfel, într-un mod ciudat, cea mai misterioasă dintre dogmele creștine, cea a Sfintei Treimi, și această ceartă aparent neînsemnată a teologilor asupra literei „iota“ sunt legate de modul în care oamenii se înțeleg pe sine și se tratează unii pe alții. O societate care nu a cunoscut niciodată creștinismul, cum ar fi cea a Greciei păgâne, poate dezvolta un umanism propriu, dar atunci când o societate deja creștină își pierde dogmele, își pierde o mare parte din natura omenească odată cu ele. Oare dacă teologii moderni ar fi provocați să își mărturisească credința în fața instanței și să își dea viața pentru ea, ar fi gata să moară pentru teologia lor, sau cei mai mulți ar prefera să o explice ca fiind doar o teorie sau o interpretare?
(Volumul Imaginea lui Isus Cristos în oglinda ereziilor și în cea a ortodoxiei creștine de Harold O.J. Brown urmează să apară la Editura Humanitas în traducerea din limba engleză realizată de Dan Siserman)