O lucrare de artă apărută destul de recent pe piață, Frumoasa Principesă (La Bella Principessa), atribuită lui Leonardo da Vinci, a fost evaluată la 100 de milioane de dolari. Una sută milioane. Americanii ar plăti prețul ăsta ca să mai aibă un mare pictor renascentist pe pereți. Și asta pentru că lucrările lui da Vinci sînt rare, mai ales în Statele Unite. (Se pare că acolo s-ar afla una singură, în National Art Gallery din Washington DC, Ginevra de Benci. Cel puțin eu pe asta am văzut-o !)
Pînă să se ajungă la această sumă, a fost un drum destul de spectaculos. Opera, realizată pe o bucată de velin (piele fină de vițel), este un desen în „trei creioane“ (piatră neagră, cretă albă și cretă sanguină), lipită pe un suport de lemn.
Prima dată a fost atribuită, în 1998, cînd a și apărut, ca din senin, pe piață, unui pictor german din secolul XIX, aparținînd unei școli care pastișa Renașterea italiană. A fost cumpărată la o licitație la Christie’s de Kate Ganz, o galeristă din New York, pentru suma de 21 850 dolari. Probabil că nu foarte încîntată de achiziție, galerista a vîndut-o mai departe fără vreun cîștig semnificativ, cu 22 000 de dolari, colecționarului Peter Silverman, care o remarcase și el la licitație.
Noul proprietar a supus lucrarea unor investigații (inclusiv cu carbon 14), în urma cărora, atenție, nu a fost exclusă posibilitatea ca ea să dateze din perioada lui da Vinci. Și de aici începe iureșul în jurul ei. Unul dintre experți susține că ar fi găsit o amprentă a lui da Vinci pe lucrare… Una, doar. Un expert canadian vine în ajutor și califică amprenta drept „foarte comparabilă“. Cum expertul canadian Paul Biro, pe numele lui, avea un trecut de falsificator (despre care s-a scris în „The New Yorker“), opinia lui nu a contat foarte mult.
Una dintre observațiile contestatarilor se referă la genele principesei, desenate într-un fel în care da Vinci nu a făcut-o niciodată. Un argument Pro da Vinci este că desenul pare făcut de stîngaci. Da Vinci era stîngaci, iar elevii lui dreptaci.
Nume grele se aruncă în luptă și susțin autenticitatea lucrării: Martin Kemp, profesor de istorie a artei la Oxford, Alessandro Vezzosi, specialist în da Vinci și membru al Academiei de desen din Florența și Cristina Geddo, specialistă cunoscută, prima, de altfel, care a atribuit lucrarea marelui polimat. Lor li se adaugă Carlo Perdetti, care, în cariera sa, a mai atribuit greșit o lucrarea lui da Vinci.
Printre contestatari, Klaus Schröde, care a refuzat să expună lucrarea în Muzeul Albertina, al cărui director este, Pietro C. Maran, unul dintre cei mai mari specialiști în Renaștere, Jonathan Jones, expert britanic, plus mulți alții.
Bine, dar dacă autorul este pictorul italian, cine este principesa? Unii au avansat ideea că ar fi vorba despre Bianca Sforza, fiica ducelui de Milan.
Discuțiile ar fi putut continua mult și bine, cu argumente pro și contra, cu conferințe și expertize dacă nu ar fi apărut, între timp, cartea lui Shaun Greenhalgh, A Forger’s Tale (poveștile unui falsificator), scrisă după ispășirea celor șapte ani la care fusese condamnat pentru falsificarea unor opere de artă (printre altele, a prezentat drept original un artefact antic, cu scriere în cuneiformă… Ghinion, cum s-a zice, a fost prins pentru că avea greșeli de ortografie în cuneiformă!).
Shaun Greenhalgh susține că el este autorul Frumoasei prințese, care nu e nicidecum Bianca Sforza, ci o casieriță de la magazinul alimentar, unde era angajat și el. Mărturisirile lui conțin totul, povestea cu velinul găsit într-o magazie veche, faptul că, pentru a părea lucrarea unui stîngaci (omul se informase) a ținut într-un anume fel pînza, ceea ce a dat efectele unui desen de stîngaci.
Pentru că e vorba, totuși, de ceva evaluat la 100 de milioane de dolari, mărturisirile falsificatorului au fost contestate de cei care au susținut varianta da Vinci. Martin Kemp, unul dintre înfocații promotori ai autenticității susține că ar fi găsit nu știu ce izotopi de plumb în pigmentul de pe obrazul personajului pictat, vechi de 250 de ani. Falsul nu e autentic! Și, ca argument, zice: „Dacă cineva realizează un fals Leonardo, de ce nu l-ar promova ca un desen autentic al lui Leonardo?“ Aici cred că avem de-a face cu o fractură logică. Falsificatorul britanic a vîndut un desen făcut de el unui amator care l-a dus la Christie’s. Nu a spus că e un Leonardo, atribuirea a venit mai tîrziu, nu din partea britanicului. El a vîndut un fals elegant, să zicem așa, cu o sumă modestă. A făcut pușcărie pentru cele aproape o sută de falsuri descoperite, apoi a încercat să calmeze spiritele: „Nu e Leonardo, autorul sînt eu, nu e o principesă, ci o casieriță, colega mea“.
E greu, pentru susținătorii autenti cității să vadă cum se topesc o sută de milioane de dolari. Așa că lupta împotriva autenticului falsificator va continua…
Totuși, cea mai tare poveste în materie de falsuri s-a petrecut la noi, după 90, atunci cînd Victor Surdu a plătit un tablou fals cu un cec fără acoperire!