(fragment)
După o anumită vârstă, în amintirile oamenilor nu mai există în mod clar noțiunile de trecut și prezent. Se întâmplă să-ți amintești lucruri din trecutul îndepărtat, chiar din copilărie, atât de viu și de limpede de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar ceea ce s-a petrecut cu o zi în urmă să nu mai ții minte. Ce se întâmplă cu creierul nostru? se întrebă bătrânul. Când se ridicase din pat încă mai știa ce visase, dar, în secunda următoare, uitase. Fusese un vis frumos, totuși. Altfel nu și-ar simți inima înflorind de speranță. Își privise câteva minute lungi picioarele subțiri, descărnate, vineții. Ce urâtă e bătrânețea! Apoi, n-a mai știut nimic.
– Bună dimineața!, o auzi pe îngrijitoare spunând. V-ați trezit? Cum ați dormit?
– Bună dimineața!, mormăi. Am visat… și se opri, fiindcă îl tulbură mireasma adusă de femeie în cameră. Era o mireasmă proaspătă, ca de nouă primăvară. Cu toate minunățiile ei, primăvara urma să vină. O primăvară nouă?! Ce oroare!
Cu o zi în urmă sau cu două, nu mai știa exact, fusese mare agitație în căminul de bătrâni. Se credea că unul dintre locatari se îmbolnăvise de covid. Era vorba de Marietta. Fusese transportată la spital cu ambulanța. Apoi veniseră să le ia tuturor probe. Încă nu se știau rezultatele sau, cel puțin, pe ei nu-i anunțase nimeni. Li s-a spus doar că micul dejun va fi servit în cameră…
– Sper că doamna Marietta e bine, zise îngrijitoarea, de parcă i-ar fi auzit gândurile. Nici eu nu m-am dus aseară acasă. Nu am voie să plec de aici, spuse femeia cu o voce tristă. Ea care, de obicei, era bine dispusă. Așteptăm rezultatele testelor.
Se poate să fi contactat și ea virusul. Pe doamna Marietta o servise, în ultima vreme, la pat, fiindcă se deplasa mai greu din cauza picioarelor. Fusese tot timpul în contact cu bătrâna. Virusul nou se răspândea prin respirație, prin tuse. Rămânea pe suprafețe. Îi dusese tava cu mâncare, îi luase tava. I-a schimbat așternutul. Și câte altele… Doar că îngrijitoarea, spre deosebire de pensionarii care aveau în jur de optzeci de ani, era tânără și, judecând după înfățișare, sănătoasă și plină de viață.
Bătrânul o privi cum își face loc pe masă, ca să pună tava cu micul dejun. Din termos începu să toarne cafeaua caldă. Mirosul cafelei îi trezi îndepărtate amintiri. Mai întâi, clinchetul ceșcuțelor și al lingurițelor de argint. Foiala mamei care-l servea pe tata. Mirosul cernelei ziarului proaspăt. Și, brusc, o linguriță scăpată pe jos. Chipul iritat al tatălui când despăturește ziarul. Mama aplecându-se înspăimântată să ia lingurița. Și plânsul copilului în sughițuri. Era ceea ce credea a fi cea dintâi amintire. Nu la mult timp după aceea, tatăl i-a părăsit, lăsându-l în grija mamei și a bunicilor…. Îngrijitoarea îi așeză ziarul, frumos împăturit. Purta mănuși chirurgicale verzi și mască pe față. Nu i se vedeau decât ochii și părul frumos prins la spate. I se păru că tânăra femeie, în spatele măștii, zâmbea. Sau era doar amintirea zâmbetului ei.
Augustin era singurul dintre clienții căminului care cerea să primească zilnic ziarul, o dată cu micul dejun. Bătrânul se întrebă cine l-a cumpărat, dacă nimeni nu a avut voie să iasă din cămin. Gestul îl emoționă făcându-i inima să pâlpâie, ca un grăunte de cărbune, nestins, sub valul de cenușă.
– Și ce-ați visat, domnule Augustin?
– Poftim?
– Ați spus că ați visat și n-ați mai continuat…
– Ce-am visat?, zâmbi el, înviorat brusc. Am visat că te țineam în brațe. Eram gol pușcă. Și tânăr, în putere. Și dumneata miroseai ca florile de câmp. Ca iarba mângâiată de vânt. O spun întru lauda dumitale, nu ca să te jignesc… Ce dulce fericire! Hmm, dar nu știu de ce țineam pe cap pălăria lui tata… Avea o pălărie de fetru, cu calota rotundă… Eram, cum să spun, tânăr, în putere, dar la vârsta de acum. Ce ciudat! Tânăr și bătrân în același timp, cum numai în vise se poate.
– Domnule, dumneavoastră mă iubiți?, râse femeia și râsul ei avu ceva care-l stârni.
Îngrijitoarea îi dădea voie bătrânului să-i spună astfel de lucruri. Îi făcea plăcere să știe că se mai gândea cineva la ea. Domnul Augustin era mereu distins, chiar și când spunea porcării. Bărbatul ei, cam grosolan și neatent, nu-i spunea niciodată o vorbă frumoasă. Mai era și tăcut ca noaptea, ursuz și mocnit. O dată la două luni se îmbăta crunt. Se jura, apoi, că nu mai bea, dar, când îl apuca din nou, nu se mai oprea două zile. Lucra și el în azil, ca paznic. Directorul l-a angajat la insistențele și dorința îngrijitoarei de care era foarte mulțumit. Dar a prevenit-o că îl dă afară dacă vine beat la serviciu.
– De ce vrei să știi?
– Așa…!
– Dragostea e pentru tineri!, zise bătrânul silindu-se să zâmbească. Eu am iubit o singură femeie! Dar am fost mereu galant cu femeile, nimic mai mult… Știi, femeilor le place să le spui așa, o vorbă bună, de alint… Cu dumneata e altceva, dumneata mă faci să mă întorc pe urma bucuriilor trecute… Înainte de ultimul pas.
– Înainte de…?! Nu spuneți așa!, îl certă ea tandru. Sunteți bine îngrijit aici, aveți pensie bună. Fetele dumneavoastră din Germania vă sună mereu. Aveți nepoți…
– Ajută-mă să mă ridic!, o rugă bătrânul de pe marginea patului. Vreau să merg la baie.
Îngrijitoarea alergă să-l ajute. Așa cum o făcea în fiecare dimineață. Îi potrivi cadrul ca să se sprijine. Bătrânul umbla fără cadru ziua, dar dimineața, până își făcea antrenamentul, se folosea de el. Privindu-l din spate cum împingea cadrul, slab, dar nu încovoiat, se întrebă îngrijorată: Ce-o să se întâmple, oare, dacă erau infectați cu toții?! O să-i ducă la spital?! Nimeni nu știa nimic. De ieri nu i s-a mai permis să plece acasă. Băiatul, avut din prima căsătorie, rămăsese acasă cu bărbatul ei, care avusese concediu o săptămână. I se ceruse să nu revină la serviciu și să stea izolat la domiciliu. Ce nenorocire! L-a auzit pe bătrân așezându-se pe capacul de la toaletă. Din cauza adenomului de prostată, bătrânul petrecea mult timp la toaletă, de aceea știu că putea să iasă și să-și continue traseul prin camerele celorlalți pensionari ai azilului. Să le ducă tuturor micul dejun. De obicei, masa se servea în sala mare. Dar, de ieri, i s-a cerut să le ducă mâncarea în camere. Erau în total zece bătrâni. Rămăseseră nouă, deoarece pe doamna Marietta o preluaseră cu ambulanța. Îmbrăcați în haine albe, cu caschete pe cap, o așezaseră pe doamna Marietta în izoleta roșie. Ca într-un sicriu. Abia încăpuse, săraca, fiindcă era cam plinuță. A protestat, dar n-a avut de ales, deoarece abia respira și nu se putea ține pe picioare. De la ferestrele camerelor care dădeau înspre curtea interioară, capetele bătrânilor urmăriseră cu interes plecarea ambulanței. Nu avuseseră voie să iasă afară. Magnoliul din curtea căminului, bogat înflorit, completase scena cu un aer solemn, țeapăn asemeni coroanelor de la înmormântări. Unii dintre pensionari rămăseseră mult timp la fereastră, de parcă ar fi așteptat să se dea filmul înapoi. Și să revină la viața lor. Sau cine știe de ce?!… Dar, până una alta, viața își urma cursul ei obișnuit, precis și monoton. Și, în acest curs, camera care urma la rând pentru îngrijitoare era a doamnei Eleonora.
Cu doamna Eleonora nu zăbovea mult, fiindcă nu era prea vorbăreață. Avea și probleme cu auzul. De data asta, însă, o găsi agitată.
– Bună dimineața, doamna Eleonora!, spuse îngrijitoarea deschizând ușa.
– Bună dimineața, Mariana!, o întâmpină bătrâna. Bine c-ai venit! Am visat-o pe Marietta! Așa-i că a murit…?!
– Doamne ferește!, zise îngrijitoarea punând tava cu mâncare pe masă. N-a murit! E la spital! Vă rog să veniți la masă! E caldă cafeaua!
– Toți o să murim! Am visat mulți copii, nu le vedeam decât capetele… Eu cred în vise! Dumnezeu ne face semne din cer…
Visurile, semnele și grija pentru nepotul ei erau singurele lucruri care-i mai dădeau bătăi de cap doamnei Eleonora. Și reumatismul. Alaltăieri, de pildă, o visase pe Marietta că îi făcea semne de pe o pajiște înverzită. Și ieri, nu-i așa?!, o transportară, din nou, la spital.
– Omul se gândește numai la viața de aici, care e scurtă. Nici nu știi când a trecut! Cea veșnică e lungă, cât cerul… Ehehe…!
Bătrâna își amenajase interiorul, împânzind încăperea cu obiecte personale. Mici bibelouri, macrameuri, vaze și alte fleacuri ocupaseră fiecare locșor liber de pe mobilier. Pe speteaza fotoliului, trona un macrameu cam îngălbenit, dar cu un model extrem de complicat. Acel model, se lăuda doamna Eleonora, nu putea să-l facă oricine. Ea a stat nopți la rând ca să-l dezbată până când a reușit să-l facă singură. Pe pereți atârnase icoane, fiindcă era foarte credincioasă. Dimineața, după micul dejun, petrecea mult timp în fața icoanei Maicii Domnului, închinându-se. Spunea pe de rost Tatăl nostru, Crezul și Născătoarea de Dumnezeu. După care rostea o seamă de nume ale tuturor rudelor, cele mai multe răposate, pentru care cerea iertarea de păcate și odihnă veșnică în loc cu lumină și-n loc cu verdeață. Litania numelor dura aproape o oră. După morți, urmau viii. Se ruga, în special, pentru nepotul ei Felician, ca să-l îndrepteze Dumnezeu pe calea cea bună și să-i dea o fată bună de soție. Când își făcea cruce, privea evlavioasă pe geamul care dădea înspre capela mică din curtea căminului. După-masă petrecea mult timp în casa Domnului, cu care avea lungi conversații pe tema vieții veșnice, dar și pe teme mai concrete, cum ar fi nepotul Felician, o răutate auzită de la vreun pensionar al azilului sau despre Mariana care umbla cam prea mult prin camera lui Augustin. Dar mai lungi și fructuoase erau cele cu preotul din sat, care venea la capelă în anumite zile. În afară de doamna Eleonora, ceilalți bătrâni nu se prea înghesuiau la întâlnirea cu preotul.
– Bine!, zise Mariana. Visează omul cât e noaptea de lungă… Le știa tuturor năravurile, de aceea nu punea prea mult preț pe ce spuneau bătrânii. Până la urmă vor face ceea ce le cerea. O iubeau, dar se și temeau de ea.
– Acum cât e ceasul?, întrebă bătrâna și, în timp ce se așeza la masă, inspectă tava cu mâncare. Azi e vineri! Nu pot să mănânc ou fiert…!
– Nu-i nimic! Mâncați pâine prăjită cu dulceață. Și beți ceai.
– Dacă beau ceai, mă trece pe mine…Astăzi trebuie să iau și medicamentul de apă.
– Aveți și banană, uitați! Vă plac bananele….
– Mi-a adus nepotul meu o ciocolată! Uite, ți-o dau ție!, zise bătrâna. Caută în sertar, te rog! Eu am diabet, dar el săracu’ îmi aduce ciocolată! Nu știe…
Ca să n-o supere, îngrijitoarea se duse să deschidă sertarul. Dacă nu lua ciocolata, doamna Eleonora nu-i mai vorbea toată ziua. Se necăjea și se zbuciuma teribil. Luă din sertar ciocolata și o puse în buzunarul halatului. Simți prin învelitoare că era ruptă pe la mijloc. Doamna Eleonora suferea mult din cauza acestui nepot, care venea, de altfel, destul de des în vizită. Celelalte pensionare știau că nepotul vine la ea numai pentru banii pe care-i pierdea, apoi, la jocurile de noroc.
– Vă mulțumesc! Ce mai face nepotul dumneavoastră? E un băiat simpatic!
– Of, făcu bătrâna! E simpatic, dar neascultător. Îi tot spun să se însoare și el râde… Zice că are pe cineva, o fată drăguță din oraș. Mi-a arătat o poză pe telefon. Îmi promite că o aduce în vizită. N-aș vrea să mor până nu-l văd însurat. Are treizeci de ani! Mi-a promis că, dacă se însoară, mă ia să locuiesc cu el! Nu-i așa că e bun la suflet?! Dar n-are noroc! Eu mă tot rog pentru el! Să-i dea Dumnezeu noroc! Că, în viață, poți să ai orice, dacă n-ai noroc tot degeaba e! Nu știu de ce, dar el n-are. Uite, iar a pățit o treabă urâtă! Doamne, ce ticăloși sunt oamenii! El lucrează la o firmă ca șofer, cum știi, dar colegul lui cu care duce marfă a luat toți banii din mașină și a dispărut. Se opriseră într-o parcare, să meargă la baie. Și, când s-a întors nepotu, că de el vorbesc, ce să vezi! Colegul nicăieri! Nepotul l-a așteptat ce l-a așteptat, dar, văzând că lipsește și mapa cu banii de pe marfă, și-a dat seama că a fugit. Și acum șeful îi cere nepotului meu să pună banii la loc! Doamne, ce ticăloși pot fi oamenii! Nepotu’ meu de unde să-i pună? A venit la mine plângând. I-am dat eu, Mariana dragă! Ce să fac cu el, săracu’. Tot de astea are parte! Acu’ o lună i-au furat toate actele și banii, din buzunarul din spate de la pantaloni. Îi tot zic să nu-și țină acolo portmoneul… E neatent, dar și fără noroc…
– Da!, întări însoțitoarea. Mare ticăloșie! Ce putea să-i spună bătrânei?! Că nepotul o ducea de nas, asta nu era treaba ei! Aș mai sta cu dumneavoastră, doamnă Eleonora, dar trebuie să duc mâncarea… Vin mai târziu să văd dacă v-ați luat medicamentele! Ne-am înțeles? Ceasul e pe noptieră! Și medicamentele! Să vă puneți pampers dacă luați medicamentul de apă.
Pe noptiera de lângă pat se găsea un ceas de masă, adus de bătrână, cu cifre mari, iar limbile cadranului, când se mișcau, făceau un zgomot sacadat și iritant. Se auzea fiecare secundă care trecea. Uneori bătrâna stătea în fotoliu, cu ceasul în brațe. Îi plăcea să-i asculte ticăitul. O bătaie, una după alta, ca zilele omului, și nu se mai sfârșeau. Ceasurile astea noi, pe telefoane, nu-ți dau senzația asta! Că viața omului se scurge la nesfârșit făcând în fiecare zi același lucru. Mereu, de la capăt. Îngrijitoarea nu mai spuse nimic și ieși. Urma camera domnului Octavian. Fost procuror. Își petrecea ziua la birou scriind ceva. Dar mai mult privea pe geam, în curte, distrat. Nu permitea nimănui să-i facă ordine pe birou. Numai Dumnezeu știe ce scria acolo. Ea, așa needucată cum era!, avea impresia că se preface că lucrează.
– Bună dimineața!, îl salută când deschise ușa.
– Bună dimineața!, mormăi el prost dispus.
– Cum ați dormit, domnule procuror?
– Degeaba!, spuse morocănos. Boala e aici! Vom muri cu toții! Zece negri mititei! Dar măcar să murim demni! Nu cu tuburi în nas, la spital. Cu ce drept…?, vorbea el de pe marginea patului ca și cum s-ar adresa unei săli de tribunal. Să nu ne dea voie să ieșim, să socializăm… Micul dejun trebuia să-l servim în sala de mese. Să mai ai cu cine schimba o vorbă… De ce nu vine directorul să ne explice cum stă treaba? Să-i spui, domnișoară, să vină! Eu la zece am program la club ca să joc șah cu Augustin. Vreau să-mi iau revanșa! M-a bătut ieri… Din șaisprezece mutări.
– Nu trebuie să ieșiți din cameră! Vă rog! E numai pentru o zi sau două, domnule procuror! Să vedeți ce-o să ne distrăm cu toții după aceea!, zise ea ca să-l potolească. O să ne povestiți despre tribunal… Când erați fălos!
– Eu, duduie, am fost un bărbat fălos! Da! Dactilografele, secretarele, grefierele… Ce vânzoleală! Mai am și acum bărbăție destulă, dar nu mai am chef! Și, aici, în azilul ăsta! Nu vezi o femeie ca lumea! Dumneata ești bună, văd asta! Dar bărbatul dumitale e cam ursuz și greoi. Vine noaptea și mă sugrumă dacă mă dau la dumneata…
Mariana zâmbi. În fiecare dimineață, aceeași poveste. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trebuia să se grăbească cu micul dejun. Timpul trecea. Ticăia apăsat și mai iute. Ca ceasul doamnei Eleonora.
– Bine, bine…!
– Ce nenorocire!
De când se mutase în cămin, deși o făcuse de bunăvoie, procurorul nu mai avea liniște. Fusese un om corect toată viața, cel puțin așa se lăuda el. De aceea n-a ajuns niciodată șef. Alții, mai tineri, au urcat rapid treptele ierarhiei. Nevastă-sa îi reproșa mereu că numai el nu face nimic ca să aibă o leafă mai bună. Să devină și el un șef, măcar de birou! Sau să se transfere la altă secție, dacă acolo nu poate avansa din cauza altora. Femeia devenise atât de cicălitoare pe tema asta că n-o mai putuse suporta. S-a dus la președintele tribunalului cu care fusese coleg de facultate și i-a spus pe șleau cum stă treaba. Acesta, după ce l-a ascultat, i-a spus confidențial că urmează să se înființeze o secție nouă cu sarcini direct de la minister și că, dacă vrea, poate să-l recomande. N-a stat mult pe gânduri. A spus Da! numai ca să scape de gura femeii. Într-adevăr, când s-a înființat noua secție, a fost transferat pe aceeași funcție, dar cu un salariu mult mai mare. Doi sau trei ani au avut liniște în casă, dar problemele de serviciu deveniseră mari, grave, de nesuportat. Erau anii 90, cu presiuni mari asupra magistraților. Se încălcau reguli și, dacă nu aveai asigurat spatele politic, puteai să cazi ușor de foarte sus. Era o lume nouă pe care el, unul, n-o mai înțelegea. Soția lui era mult mai abilă în noul context, reproșându-i mereu că nu face nimic ca să le fie și lor mai bine. Înțelegând prin asta: o vilă nouă, bani de călătorii în străinătate și asigurarea vieții celor doi copii, o fată și un băiat care urmau, la vremea aceea, liceul. Atunci a cunoscut-o pe Veronica, o stagiară tânără la tribunal. Veronica îi înțelesese aspirațiile chiar dacă își urmărea și interesele ei personale care reprezentau un post bun la tribunal. Îi mărturisise tinerei că visase din adolescență să devină scriitor de romane polițiste. Că acesta era principalul motiv pentru a făcut Dreptul și a devenit procuror. Ca să aibă suficient material pentru romane. Dar viața lui, cu o nevăstă arțăgoasă și nemulțumită, se plânsese el, nu i-a dat niciodată răgazul scrisului. Veronica l-a încurajat să scrie. Îl întreba zilnic câte pagini a scris. Îi era rușine să-i spună că n-a scris nimic. Și așa, fiindcă acasă nu avea timp, a început să scrie la birou și să-și neglijeze mai mult decât s-ar fi cuvenit serviciul. A fost dat la o parte la noile promovări. Pe bună dreptate, își spusese, fiindcă începuse să nu-l mai intereseze prea mult munca. Nu-și mai dorea decât un loc liniștit unde să poată scrie. Împlinise cincizeci de ani, iar nevasta îl considera nebun. Se plânsese la toate cunoștințele lor că a dat înainte de vreme în mintea copiilor. Se considera cea mai nenorocită dintre femei. Apoi, fata și băiatul au crescut. Au plecat de acasă. S-au căsătorit. Băiatul e în Anglia cu familia. Iar fata locuiește în Belgia. Lucrează la sediul Uniunii Europene din Bruxelles. A vizitat-o și el o dată la birou. Frumos, nimic de zis! După pensie, nevastă-sa s-a dus să locuiască în Belgia, la fiica și ginerele lor. Ca s-o ajute cu cei doi copii mici. El a refuzat să plece. S-au certat. Veronica și-a obținut postul și, între timp, s-a măritat. Acum e judecătoare. După plecarea nevestei, el a stat singur o lună sau două. Dar nu știa să-și poarte de grijă. N-a fost în stare nici măcar să aprindă aragazul. Habar nu avea că nevastă-sa schimbase vechiul aragaz și pusese unul cu aprinzător electric. Bine că n-a dat foc la casă! Nici mașina de spălat nu știa s-o pornească. Cu mâncarea se descurcase o vreme fiindcă își cumpărase de la Gospodina, gata făcută. Mânca direct din caserole ca să nu aibă de spălat vasele. Dar tot n-a mers cu scrisul. Cu toată liniștea din casa cea mare și goală. La cămin a acceptat să vină, fiindcă era și Augustin aici. Prietenul lui de-o viață! Câte planuri își făcuseră amândoi când erau tineri. Dacă ai fi stat să-i asculți, ai fi crezut că lumea e a lor. Bogăția, celebritatea, dragostea femeilor! Unul se visase poet, altul scriitor de romane polițiste! Și vor sfârși amândoi aici! Bătrâni și singuri! Dacă ar putea măcar să scrie la romanul polițist! Dar nu-i spusese nimeni niciodată cum se face, cum se scrie. Se simțea ca un bucătar, cu toate ingredientele pe masă, dar care a uitat sau nu știe rețeta. Mereu adăuga câte ceva. O nouă pistă, noi false indicii. Încât nici el nu mai știa cine era criminalul. Acțiunea se petrecuse, inițial, în oraș, apoi, în sat și, în cele din urmă, chiar în căminul de bătrâni. O pensionară fusese omorâtă. De către cine? De ce? Ca procuror văzuse multe, prea multe. Din cauza asta nu putea înainta cu scrisul. Fiindcă își mai amintea de câte un caz pe care-l judecase și în care criminalul se dovedise foarte perspicace. Pătru, paznicul! Bărbatul fetei ăsteia drăguțe! El e criminalul…! Și se apucă să refacă în minte scena inițială. Dar toate i se amestecau în cap. Marietta! Biata Marietta și cei patru ciocli îmbrăcați în alb.