Există o carte celebră, scrisă de un voievod pe care Bogdan Petriceicu Hasdeu nu pregeta să-l numească „acest Marc Aureliu al Țării Românești“, socotită pe bună dreptate una dintre cele mai strălucite opere ale culturii noastre vechi. Această carte intitulată Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie a fost abordată ca o contribuție moralizatoare, cu rădăcini în literatura de gen a Bizanțului, însă, pe măsura trecerii vremii, cercetătorii au identificat și alte laturi ale sale. Cu aproape 60 de ani în urmă, istoricul Manole Neagoe, a descoperit latura de diplomat a voievodului, pe care a examinat-o într-un studiu. Tema a fost adâncită ulterior de către editorul și exegetul autorului, Dan Zamfirescu, care și-a intitulat analiza Un mare diplomat: Neagoe Basarab
În această carte există pagini și paragrafe memorabile privind tratamentul solilor, discuțiile diplomatice, care trebuie să fie destinse și, mai ales, să se păstreze deferența față de trimișii străini. Principele român recomanda vorbele frumoase când era cazul, ele fiind considerate pretutindeni o piesă importantă în arsenalul negocierilor, în încercarea de a nu se ajunge la conflict armat decât după ce au fost epuizate toate celelalte soluții. De altfel, în Învățături…, Neagoe Basarab spune textual: „Să nu iubiți vremurile de război“. Tot din dorința de a evita conflictul armat, voievodul afirma: „Și dacă a fost vorba de smerenie, noi ne-am smerit“. Dacă recomanda smerenia atunci când poate fi eficientă, el respingea categoric trufia.
Regăsim elemente de mentalitate românească cuprinse în Învățături… în eseul lui Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, publicat în anul 1943 în revista „Izvoare de filosofie“. Se știe că Mircea Vulcănescu este și autorul unui celebru articol, inclus în marea Enciclopedie a României din anul 1938, intitulat Norocul românesc. Însă prezența șanselor românești nu este una de loterie sau de cazinou, ci adună un număr de prilejuri – voi enumera câteva dintre ele mai jos – pe care țara noastră și elitele ei au știut să le fructifice.
Recomandările lui Neagoe Basarab sunt urmate și în viața Principatelor Române din secolele următoare, îndeosebi cele privitoare la Biserică. O să citez în acest sens un pasaj din opera lui Neagu Djuvara. Iată ce afirma el în lucrarea Între Orient și Occident – Țările Române la începutul epocii moderne: „Credința românilor era, ce-i drept, de un soi aparte: la ei, manifestările nu erau zgomotoase; nu se întâlneau mistici, exaltați, «bătrâni credincioși» fanatici; nici eretici, poate că nici sfinți, cel puțin nu dintr-aceia făcuți de oameni; credința lor era potolită, statornică, lipsită atât de îndoieli, cât și de fanatism și intoleranță. Viața de toate zilele era plină de smerenie. O smerenie naivă, simplă, desigur, dar care pătrundea totul; omul își făcea rugăciunea când se trezea și când se culca, se închina înainte de a rupe pâinea sau înainte de a se apuca de o treabă, oricare ar fi fost. Și nu doar oamenii din popor făceau așa. La fel se petreceau lucrurile în toate păturile societății.“ Cât de mult impregnase creștinismul cotidianul românesc din epocă reiese și din această observație a aceluiași Neagu Djuvara: „Este interesant de văzut că legea a pierdut, în Evul Mediu, o mare parte din sensul de lege civilă – pe care nu-l va recăpăta decât în secolul al XIX-lea – pentru a desemna îndeosebi legea divină, legea prin excelență, religia; legea este ceea ce leagă de o anumită ordine ce nu poate fi încălcată, iar ordinea aceasta este, în mod esențial, ordinea divină. De aceea, apartenența la Ortodoxie se va confunda, în cele din urmă, în subconștientul popular, cu sentimentul național (…) // Așa se explică rezistența multiseculară, nu numai în fața islamismului, dar și în fața influenței catolice sau protestante.“
În urmă cu aproape două sute de ani, mai precis în anul 1829, a avut loc prima fereastră deschisă Țărilor Române spre Occident: Tratatul de Pace de la Adrianopol, când otomanii părăseau cele trei „raiale“ de la nordul Dunării (Turnu, Giurgiu și Brăila). Și tot de atunci Principatele au avut dreptul să-și exporte cerealele în străinătate, și nu exclusiv în Imperiul Otoman. Mulți tineri studiau îndeosebi la Paris, dar și în Germania (cazul lui Mihail Kogălniceanu). Atunci a început să pătrundă și vestimentația apuseană, denumită „nemțească“, purtători de ișlice și caftane rămânând boierii conservatori. Faptul că Imperiul Otoman nu mai exercita o atracție pentru locuitorii Principatelor a devenit treptat o constantă, pentru că tot Neagu Djuvara, în lucrarea citată, a revelat distanța ca de la cer la pământ dintre lumea orientală și cea occidentală, înspre care Țările Române s-au îndreptat cu puține ezitări. Două decenii după Tratatul de la Adrianopol a avut loc Revoluția de la 1848, mișcare istorică prin excelență de tip occidental care încuraja plămădirea statelor naționale, schițată inițial de Napoleon. La 1848, lumea veche nu a opus rezistență înnoirilor, iar elita le-a asimilat. Au existat boieri antiunioniști mai ales în Moldova, însă ponderea lor a fost mai degrabă neglijabilă. Au existat și filoruși în Moldova, care ne-a dat și pe cel mai intratabil om politic, Petre P. Carp, raportat la Imperiul Țarist.
Așadar, nu au fost sciziuni în decurs de câteva secole în orientarea românilor din ambele principate, iar când ardelenii au putut să o facă, s-au raliat și ei acestor tendințe panromânești. Gheorghe I. Brătianu, el însuși moldovean, a explicat într-o strălucită conferință, inclusă în volumul Cuvinte către români, ce sacrificiu a făcut această țară unindu-se cu celălalt stat românesc, Iașii pierzând rangul de capitală, iar Moldova starea de stat național. În alte locuri și în alte vremuri, un asemenea act cum a fost Unirea Principatelor a produs chiar războaie civile, pe când moldovenii, spre cinstea lor, au acceptat, chiar cu durere, sacrificiul unionist. Și pentru că am pomenit Unirea din anul 1859, e locul să arătăm că luciditatea nu presupune exclusiv moderație, rezervă, strunirea temperamentului, ci, fiind un reflex al realismului, poate să lucreze și prin ceea ce s-a numit „faptul împlinit“. Pentru că, în optica marilor puteri, unirea celor două state românești trebuia să fie mai degrabă simbolică, nu să ofere premisele unei Românii autentice și puternice.
Un alt episod în care luciditatea este legată strâns de acțiune se referă la lovitura de stat de la 23 august 1944, dată la momentul oportun – care nu mai putea fi regăsit – de către Regele Mihai I. Să nu uităm reproșul Anei Pauker adresat comuniștilor români: „V-ați înhăitat cu Regele, nenorociților, și ne-ați stricat planurile!“
De multe ori în istorie, reversul lucidității, așa cum pare smerenia, poate da rezultate incredibile. Și voi recurge la două exemple din istoria contemporană. În anul 1958 au fost retrase, în decurs de câteva luni, trupele sovietice de ocupație din România. Cu doi-trei ani în urma retragerii, se spune că Gheorghiu-Dej avusese această intenție pe care o comunicase lui Hrușciov, liderul de atunci de la Kremlin, prin Emil Bodnăraș, socotit omul de bază al Uniunii Sovietice în România1. Refuzul Kremlinului, prin gura lui Nichita Hrușciov, a fost prilej de mânie. Și atunci cum de a apărut această oportunitate după doar câțiva ani?… Pentru că rușii voiau să arate, după înăbușirea insurecției anticomuniste maghiare, că nu peste tot în „lagărul frățesc al Tratatului de la Varșovia“ sistemul totalitar era menținut cu baionetele sovietice. Și atunci s-a ajuns la concluzia că cea mai convenabilă soluție ar fi retragerea trupelor de ocupație din România, țară mai sigură sub raport politic. În felul acesta, România a fost singurul stat care, timp de 31 de ani, până 1989, n-a mai hrănit circa 25.000 de militari ruși, inclusiv un număr de ofițeri care în Bucureștiul epocii locuiau în ceea ce a devenit ulterior luxosul hotel „Lido“, dotat până și cu o splendidă piscină adâncă de până la patru metri. Celelalte țări din Tratatul de la Varșovia au rămas cu trupele de ocupație în spate până a căzut Zidul Berlinului. Așadar, luciditatea, ca și realismul, nu este o rețetă, ci o atitudine.
În anul 1957 s-au manifestat primele dezacorduri chino-sovietice. La vremea respectivă – încă mai erau trupe rusești în România, iar Gheorghiu-Dej a trebuit să joace cartea Kremlinului. Însă, în jurul anului 1960, când aceste dezacorduri s-au adâncit, România s-a declarat neutră, ceea ce a făcut să fie sprijinită de China, dar și de Occident. Istoriografia noastră este unanimă astăzi în a susține că dacă nu izbucnea acest conflict, România nu putea să-și înceapă emanciparea de sub tutela sovietică, emancipare care a constat în derusificare, destindere internă (inclusiv golirea închisorilor de deținuți politici în anul 1964) și deschidere spre Occident.
Ideea că mentalitatea românească este nerealistă, tranzacționistă îndeosebi la nivel popular, nu se susține. Scriind piesa Mitică Popescu, Camil Petrescu a ținut să arate că bine cunoscutul personaj bucureștean poate fi altfel de cum îl percepea Caragiale și ne-a înfățișat un Mitică generos și altruist. Derapajele legate de ideile-forță (în fruntea cărora a stat europenizarea României) au fost insignifiante și comice, emblematică fiind Republica de la Ploiești, stat întemeiat în anul 1870, dar care a durat câteva ore. Să nu uităm că Regele Carol I, care ar fi fost răsturnat de pomenita republică, l-a luat aghiotant pe „prezidentul“ statului întemeiat la Ploiești, Candiano Popescu, ceea ce arată că domnitorul României, devenit rege în anul 1881, avea și mult umor.
_________________________________________________________________
1 Așa cum au arătat în mod convingător istoricii care au studiat epoca, Emil Bodnăraș a fost trimis în URSS ca agent al lui Mihail Moruzov, director al Serviciului de Informații al Armatei.